Biserica “Ciobanului Bucur”, Bucur Ciobanul, București

 “Între Piața Unirii și Pasajul Mărăsesti pe strada “Radu Vodă”, la numarul 33, 33 de trepte ne amintesc de tot atâţea ani la care Mântuitorul Hristos a fost răstignit,a înviat și S-a înălţat la ceruri. Sunt trepte ce ne poartă spre una dintre cele mai mici, dar totodată mai reprezentative biserici din urbea noastra: Biserica “Bucur Ciobanul”¹.

  Astfel începe, pliantul informativ al Bisericii Bucur, “Biserica Bucur – punte între trecut și viitor”, biserica bucureșteana despre care se crede că ar fi fost clădită chiar de “Bucur Ciobanul” întemeietorul legendar al Bucureștiului. 

 Dealungul timpului diverși autori au repovestit legenda ciobanului Bucur și a bisericii intemeiată de el, aratandu-și totodată scepticismul cu privire la veridicitatea acestei legende.

  Autorul “curajoasei” >Istoria fondarii Bucureștilor< carte publicata la anul 1891, Colonelul Dimitrie Pappasogul (nascut la București în mahalaua Zlătari)²face urmatoare apreciere referitoare la numele orașului București:

“Tradiția ce zice de Bucur Ciobanul, că el a fondat o bisericută a Sfântului Tănase de la Radu Vodă și că după numele sau s-au numit orașul, sunt cu totul neexacte, fiindcă toate observațiile ce am mai putut face în urmă publicarii tabloului meu, cu acea bisericuță, ce este situată langă Mânăstirea Radu Voda, iste într-adevar făcută de Mircea Voda zis Ciobanul, pe locul cimitirului, langă mânăstirea clădită de el între baltă și Dâmbovița, în marginea Bucureștilor.

 Nu ea este prima biserică, caci prima biserică după cum voi arăta mai la vale, este bisericuta mahalalei Dobrateasa”³.

  În biblioteca acestui colonel s-a aflat și o carte scrisă în slove cirilice ale alfabetului de tranziție Latin - Româno-chirilic, “Bucur – Istoria Fondari Bucureștilor -” carte publicată la anul 1858, autor Alesandru Pantelimon, ce poarta pe prima pagină o stampilă mare “Biblioteca colonelului D.A. Pappasoglu”. Carte pe care astăzi o gasim la Arhivele Naționale din București. Introducerea acestei carți începe în felul următor:

“Am cugetat încă mai de-mult ca sa scriu ce-va despre originea Bucureștilor, al carui fondator îl credeam, precum zicu unii, alții, ca fu unul Ciobanul.”⁴

 Și atunci la anul 1858, precum ne confirma si acest autor, legenda lui Bucur Ciobanul era extrem de raspandită:

“Multe s`a zis și se zice p`in popor că, întâiul fondator al Bucureștilor era unul ciobanul ce`și paștia oile pe țărmii Dâmboviței, aproape de unde se afla astă-zi mânăstirea Radu Voda.”⁵

 Francezul Frederic Dame, nascut la Tannerre în 1851 și venit în România în 1872 unde a fondat la 1873 primul ziar francez de format mare și autor al cărtii “Bucureștiul în 1906”, carte care avea să vadă lumina tiparului în anul 1907, același an în care autorul avea să își închidă ochii pentru ultma oară⁶, comenta în modul următor originea numelui Bucureștiului:

“De unde vine numele de București? O legenda spune că provine de la numele pastorului Bucur. Acest cioban își păștea oile pe câmpia udată de Dâmbovita și dominată de un mic deal în vârful căruia se înaltă un mic așezământ de cult cu hramul "Sfântul Atanasie" și care ar fi biserica care se vede încă pe malul drept langă Biserica Radu Voda și care totuși nu datează decât de la jumătatea secolului XVIII-lea.”⁷

Marele istoric Nicolae Iorga scria în “Istoria Bcureștilor” (1939) urmatoarele:

“Dacă legenda îi asează locuinta pe dealul de la Radu-Voda, numind Biserica lui Bucur paraclisul de cimitir al calugarilor mânăstirii lui Alexandru Voda Mircea și a nepotului de fiu, Radu, aceasta înseamnă siguranta populară, păstrată prin viu graiu, de la o generație la altă, ca acolo e leaganul cetății.” ( N. Iorga: Istoria Bucurestilor, 1939, Bucuresti, p. 22.)⁸

 O idee pare a razbate de la toți autorii și anume că vorbim de o “Legendă” și că nu ne putem baza doar pe traditia populara. Totuși, istoricii nu pot uita lectia căpătată în urma identificării Troiei Homerice în nord-vestul Turciei, la sud-vest de strâmtoarea Dardanele, sub Muntele Ida⁹. Orasul deasemenea “Legendar”, menționat de Homer, în Iliada, este astăzi identificat că “Troia VII” (din rândul așezărilor succesive care au existat pe aceasta insulă). Și totul a început în anii 1870 cu cercetarile pseudo-arheologului german Heinrich Schliemann care a început să fac o serie de săpaturi în zona, bazându-se pe "tradiție", cu speranța că va găsi faimoasa Troie chiar în locul indicat de Homer.

 În cazul nostru Biserica “Ciobanului Bucur” există, putând fi văzuta și astăzi, ca odinioară în vârful unei coline pe malul drept al Dâmboviței. Faptul că zidurile pe care le putem vedea astăzi sunt ridicate între 1632-1645, nu pare a constitui o problema majora deoarece în traditia bisericească românească numeroase biserici s-au construit pe fundatiile unor biserici mai vechi. 

 O inscriptie a carei autenticitate a fost pusă adesea sub semnul întrebării și care provenea de la Preotul Grigore Musceleanu care ar fi copiat-o, ascunsă de un egumen grec in temelia tinzii Bisericii Radu-Voda, glasuieste astfel¹⁰:

“Io, Mircea I Basarab, Domnul Țării Românesti, Duce al Fagarasului și biruitor al ținutului Dobrogei de peste Dunare, la anul 6924 (1416) am zidit biserică de zid, în locul celei de lemn a lui Bucur, în pădure, pe movila de lânga Dâmbovita, cu hramul sf. Atanasie si Chiril, unde am pus oasele mortilor cazuti în tabara ce am avut cu turcii, la Giurgiu, iulie , 12.”( G.I. Ionnescu – Gion: Istoria Bucurescilor, 1899)¹¹

 Biserica de la 1416, ar fi fost distrusa in 1595 cu ocazia unor evenimente deosebit de importante ale istoriei noastre naționale. Este vorba, dupa cum o spune și anul, de confictul dintre Mihai Viteazul si turci.

 La scurt timp după ce a ajuns domn, Mihai Viteazul a început pregatirile pentru înlăturarea stăpânirii otomane. Și cu prima ocazie la 13 noiembrie 1594 când Mihai Viteazul ar fi trebuit sa pornească cu oastea sa împotriva ardelenilor¹², acesta raspunde ucigand creditorii turci, armeni si evrei¹³. Uciderea acestor reprezentanti ai intereselor otomane¹⁴ a fost interpretata atunci, de contemporani, ca și astazi de istorici ca o “adevărara declaratie de razboi”¹⁵. “Viteazul” nu s-a oprit doar la uciderea creditorilo a atacat Cetatea Giurgiului, Cetatea de Floci, Harsova, Silistra, ba mai mult a trecut Dunarea și a reputat la Rusciuc o însemnata victorie asupra a doua pasale: Hassan si Mustafa.¹⁶ 
  La toate aceste acte sfidătoare era de astepta un raspuns din partea Imperiului Otoman.

  La inceputul lunii Iulie 1595, Ferhat-pasa era inlocuit cu octogenarul Sinan-pasa, care avea între turci o aureola “de cel mai însemnat comandant de oști din Imperiu Otoman”¹⁷, si de care Nicolae Iorga scria urmatoarele:

“Veniau acum, în sfarsit! Se schimbase un Vizir, și venise altul, cel mai viteaz, mai plin de ură pentru creștini, mai crud în faptă și mai aspru în cuvinte: bâtranul Sinan, care cunoscuse vremurile cele mari ale Sultanului Soliman Biruitorul. Venea hotarât să se lupte până la moarte pentru cinstea Imparatului și răzbunarea celor cazuți.”¹⁸

  Sinan-pasa trece cu fast Dunărea pe la Giurgiu unde turcii construisera un pod. Mihai Viteazul observând numarul ridicat al oștirii otomane se retrage într-o poziție favorabila la Călugareni, unde la 13/23 august repurtează o victorie strălucita asupra avangardei otomane¹⁹. Totuși raportul de forte ii era defavorabil lui “Viteazul”, astfel el se retrage spre București, apoi spre Târgoviste, ajungand în cele din urma în zona subcarpatică la Stoenesti, unde să poată să isi regrupeze oștile și să faca joncțiunea cu ajutoarele sosite din Transilvania²⁰.

  Sinan-pașa îl urmareste pas cu pas, ocupa Bucureștiul și Târgoviște, unde ridică fortificatii și începe organizarea țării ca “provincie otomana”²¹ ba chiar îl numește Pașa pe un anume Satirgi-Mahomet, peste aceasta noua provincie²².

“vizirul adună sub cortul sau pe cei mai însemnați ofiteri ai sai și le zice că lasarea Moldovei și a Țării Românești în stapânirea ghiaurilor e o pricină necurmată de turburări și înperecheri pentru răscoale ce ei fac; ca spre a curma toate acestea în viitor, el propune ca aceste doua tări să se prefacă în provinci ale statului (ijaleti) și, spre a ține într-însele randuiala și pe popor în supunere, să se zidească doua cetăți, una la București și alta la Targoviste […] și numii pe Satirgi-Mahomet Pașa l-acestor nou pașalac din Țara Românească”.²³

  În timp ce Mihai Viteazul primea ajutorul lui Sigismund Bathory și al altor nobili²⁴, și pregatea contra-atacul, Sinan-pașa, transforma bisericile bucurestene în moschei și intarea “Manăstirea lui Alexandru Vodă” ( astăzi Radu Vodă)²⁵.

“Indata ce sosii, Sinan porunci de luara după turnurile bisericilor crucile și bulele aurite, pe care le sfarâmară în bucăti, precum și pe icoane, și pusera pe turnuri în locul crucelor, semiluna. În Mitropolie puseră, în locul altarului, un mirab (altar mahomedan) și un ,imber (estradă spre a pune un tron) și astfel prefacand-o într-o geamie, în 20/30 ale acelii luni, facură acolo slujbă și rugaciunea turceasca.²⁶”

  Mânăstirea lui Alexandtru Vodă ( astăzi Radu Voda ) a fost aleasă pentru a face din dansa cetate.²⁷ Acesta este se pare momentul, când micuța biserică de pe colină este dărâmată, iar turcii lui Sinan-pașa inaltă cu 2 metri colina bisericii²⁸, totodată ei construiesc bastioane și fortificați.²⁹.

“Vrând Sinan să faca această cetatuie mai mare, puseră a largi locul imprejmuirei de două ori cât era, cuprinzând înlăuntru cetățuiei biserica și zidurile dinprejiur și ocolindu-le cu bastioane și fortificatii.” […] “și ceausii alergară în toate părțile spre a aduna lucrători; și, fiindcă lumea în țară era fugită la munți si nu se putea aduna mulți, fură siliti a trimite de mai aduseră și din Bulgaria”³⁰

  Cercetările ulterioare au demonstrat inaltarea colinei Bisericii Bucur, iar aceasta umplutură ( folosită la inaltarea colinei ) contine resturi de cărămizi despre care s-au presupus ca ar apartine vechii biserici de la 1416³¹. Sub fereastra Sfantului altar la 2,5 metrii adancime se afla un arc de căramizi, asezat în plan vertical ce pare a aparține bisericii din 1416³².

  Prin urmare se poate presupune pre-existenta unei biserici mai vechi, distruse de turci la 1595, cu ocazia ocuparii Bucureștiului.

 Actuala biserică “Bucur” a fost construita de un egumen Atanasie la 1626 si 1632-1645, pentru a fi gropnită (osuar) si capela a cimitirului mânăstirii, și ar fi fost de fapt zidită peste fundațiile vechii mânăstiri. Acest ultim fapt pare a fi confirmat si de adancimea fundatiilor actualei biserici de cca 3,33 m care nu se justifica tinând cont ca bisericuța “Ciobanului Bucur” are doar 4,75 m.

Pentru a nu lasa istorisirea luptei dintre “Viteazul” si otomani neterminata o voi continua pe scurt.

“Viteazul” se indreptă dară spre Targoviste si Bucuresti cu ajutorul primit de la Sigismund Bathory, arhiducele Maximilian, al domnului Moldovei Stefan Razvan al marelui duce de Toscana³³. Sinan-pasa cu toate pregatirile extraordinare facute, și fala cu care venise, se vede nevoit sa abandoneze rand pe rand orasele vlahe proaspat cucerite: Târgoviste (18 octobrie) Bucureștiul ( 22 octombrie) Giurgiu ( 27 octombrie)³⁴

 La București unde turci facusera “o cetate din lemn”, consilierul lor de razboi decide retragera fară luptă. Prin urmare turci si-au ridicat tunurile si provizile iar cetatuia din incinta Manastiri Radu Voda fu aruncată în aer “prin aprinderea prafului de pușcă”³⁵.

 Turci s-au retras în acel an fară a îsi antrena grosul armatei în lupta, Sinan-pașa considerând că e mai înțelept să se întoarcă la sultan măcar cu armata teafară, decât și înfrânt și cu armata decimată. În cancelarile occidentare Sigismund Bathory avea să se laude cum s-a luptat el cu armata păgână, în realitate fiind vorba doar de ariergarda otomana, care rămăsese în urmă, în timp ce grosur armatei fugeau cu Sinan-pasa cu totul, sepre Dunare³⁶.

 Campania din 1595, avea sa se termine cu o victorie importanta pentru tabară lui „Viteazul”³⁷, iar în urmă se pare Bucurestiul avea sa ramană cu o bisericuta daramată, o bisericuta ce avea să genereze vii controverse pana astazi.

========================================================================

1Pliant informativ al biserici “Bucur Ciobanul”, Biserica “Bucur Ciobanul” punte intre trecut si viitor. Strada “Radu Voda”, nr 33 sector 4 Bucuresti.

2Lt. Col, Dimitrie PAPPASOGUL. Istoria fondari orasului Bucuresti, Bucuresti, pag VII

3Ibidem, pag 11.

4Alesandru Pantelimon, “BUKUR Istoria Fondarii Bukurestilor” Tipografia nationala a lui Iosif Romanov et Comp, 1858, pag IV op cit.

5Ibidem pag 24.

6Vezi coperta lucrari Bucurestiul in 1906 pentru mai multe date despre autor si activitatea sa.

7 Frederic Dame, Bucurestiul in 1906

8 Pliant informativ al biserici “Bucur Ciobanul”, Biserica “Bucur Ciobanul”

9http://www.ghidturciagrecia.ro/troia-si-muntele-ida/

10 Pliant informativ al biserici “Bucur Ciobanul”, Biserica “Bucur Ciobanul”

11 Ibidem

12P.P. Panaitescu Mihai Viteazul, editura Corint 2002, pag 108.

13Conf. Univ. dr. Istoria Medie a Romaniei II, (editi a II-a revazuta si adaugita) Casa de editura si libralie “Nicolae Balcescu”, Bucuresti 1998, pag 30

14Evident in legatura cu uciderea creditorilor evreii nu au lipsit acuzatile de “anti-semitism” aduse voievodului, la sfarsitul secolului XIX cercetataorul evreilor dr.E.Schwarzfeld scria studiul “Macelul evreilor sub Mihai Vitezul al Munteniei si Aron Voda al Moldovei.

15Academia Romana, Istoria Romanilor Vol. IV, editura enciclopedica Bucuresti 2001, pag 600

16Ibidem pp. 600-601

17Istoria Romanilor Vol. IV , pag 603.

18Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul romanesc scrisa la 1900, Tipografia “Cultura Neamului Romanesc” 1919, pag 36.

19Istoria Romanilor Vol. IV, pag 603.

20Ibidem. 603-604.

21Ibidem. 604.

22Nicolae Balcescu, Romanii Sub Mihai-Voievod Viteazul, Editura 100+1 Gramar, 2002 ( unde se reproduce fidel manuscrisul autorului BAR77,78,79.) pag 105

23Nicolae Balcescu, Romanii Sub Mihai-Voievod Viteazul, pag 105

24Sigismund Bathory cu o armata cruciata de 13 200 de oameni, secuii veniti din Toscana cu 300 de calareti si tunuri, 1500 de germani trimis de Maximilian , 1500-3000 oameni veniti din Moldova, oastea ardelenesca avea cca 23 000 de oameni care se unea cu cei cca 8000 ai lui Mihai viteazul (P.P. Panaitescu, pag 118)

25P.P. Panaitescu, pag 118.

26Nicolae Balcescu pag 105

27Ibidem pag 106

28Pliantul Biserici Bucur

29Nicolae Balcescu pag 106

30Ibidem opt cit. 106.

31Pliantul Biserici Bucur.

32Ibidem.

33Istoria Romanilor Vol. IV, pag 604.

34Ibidem 604.

35P.P. Panaitescu, pag 118.

36Ibidem.

37Istoria Romanilor Vol. IV, pag 605.
==================================================================
Lista ilustrate
Foto 1 - Fotografie realizata de mine martie 2013
Foto 2 - D.G.A.S
Foto 3-7 - ibidem
Foto 8 Tablou din colectia Parohiei "Biserica Bucur" Bucuresti.

Deshumarea lui Corneliu Zelea Codreanu - DE SUB LESPEDEA DE PIATRĂ -

  Mai jos vor reproduce un articol pe care l-am gasit intr-un dosar al Arhivelor Nationale, cu mentiunea - Cenzurat - Evenimentul Zilei; 28.XI.1940.
 Articolul realateaza cu lux de amanunte deshumarea lui Corneliu Zelea Codreanu si a celor 13 legionari ucisi din ordinul lui Carol II.
 Motivul pentru care putem presupune ca are mentiunea cenzurat pare a fi tocmai detalile referitoare la deshumare, care la aceea data, erau o invadare a intimitati famiililor celor decedati.
 La acest aricol am adaugat cateva poze de arhiva, care din cate stiu sunt nepublicate.


-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

CENZURAT DIN PRESĂ

28.11.1940

Evenimentul Zilei

DE SUB LESPEDEA DE PIATRĂ AU FOST SCOASE TRUPURILE MARTIRILOR LEGIONARI

Înfiorătoare groapă!....Groapa comună în care patrusprezece trupuri de martiri au încheiat pământeasca lor existenţă.

Patrusprezece nume, patrusprezece vieţi cu o singură ţintă, cu un singur ideal, cu o singură semnificaţie: SALVAREA ŢĂRII.

Mai înfiorătoare încă truda şi lucrul pentru a reda legiunii şi ţării trupurile martirilor lor.

Toata noaptea au lucrat echipele legionare pentru ridicarea grelei lespezi de beton ce acoperea marele mormânt.

Reflectoare puternice au înlesnit munca neobosită a legionarilor. Ici, în stânga gropii, cum cobori dâmbul, străjueşte crucea de curând pusă. Pe ea patrusprezece nume scumpe: Corneliu Zelea Codreanu, Ion Caratănase şi Doru Belimace...

De jur împrejurul ei licăresc nenumărate lumânări. Veghea lor împrăştie creştineasca rugă pentru cei morţi, înmormântaţi fără mărturia sfântă de ceară, şi lăsaţi acolo în hrăpăreţul pământ fără nici o rugă, fără să fi îngenunchiat cineva, fără ca vre-o lacrimă să fi putut ajunge să mângâie ţărâna sfântă.

Plânsetele de departe ale familiilor şi tuturor legionarilor, n’au putut jelui marginea mormântului.

Doi ani trebuiau să treacă pentruca împlinirea creştinească să aducă ruga la căpătâiul Lor.

Apar primele semne

Mormântul are o lungime de 11 metri şi o lăţime de 3 metri şi jumătate. Adâncimea lui nu e mai mare de trei metri.

Încă de dimineaţă familiile Nicadorilor şi Devemririlor au sosit. D-na Codreanu, soţia Căpitanului, a venit deasemenea, fiind însoţită de d-l Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului.

Mai sunt de faţă camaradul Ilie Gârneaţă, comandantul „Bunei Vestiri”, comandanţi Legionari şi numeroşi legionari.

Medicii legişti ai „Institutului medico-legale” jude-instructori, etc

Săpatul merge foarte încet, deoarece prima pătură de pământ fiind înlăturată, se aşteaptă din moment în moment să se dea de trupurile martirilor.

Se lucrează cu râvnă şi înfrigurare. Nimeni nu vorbeşte. E o linişte de biserică. Se pare că într’o catedrală a cărei boltă o formează cerul şi a cărei icoane le-au adus figurile încercate şi aureolate ale legionarilor, se face ruga cea mare, unica.

Din când în când, câte o voce abia îndrăsneşte să silabisească.

• Vezi, camarade, încet.....lăsaţi casmalele şi luaţi baionetele.

Au apărut primele semne că nu va mai trece mult şi vor fi găsite corpurile legionarilor.

Iată, a şi apărut unul. O haină sau o mantie, nu se ştie deocamdată...Se curăţă pământul, acum, cu măinile; a ridicat... se poate distinge bine:...e o haină.

Cine-o fi?...Cine-o fi?...E întrebarea care circulă.

D-na Codreanu şi familiile Nicadorlor şi Decemvirilor, stau la capătul dinspre miază-zi al gropii. Se pare că aici se găseşte Căpitanul.

- E Căpitanul?

Nu se poate şti încă. Înfrigurarea a cuprins pe toţi. E o înmărmurire întreagă. Până şi copacii au început să-şi mai mişte braţele pe cari frunzele rare şi vestejite apar ca nişte răni sângerii...

Iată acum, s’a ridicat tot pământul de pe primul cadavru. Au apărut picioarele, îmbrăcate în postavul vărgat de închisoare...Mâinile date în lături au înjghebat o cruce.

Să se mai fi păstrat oare?... Să mai fi rămas vreun rest altul decât vestmintele?...Încă nu se poate şti nimic precis.

Şi lucrul continuă.

În celălalt capăt al gropii, cel de miază noapte se lucrează cu aceiaşi râvnă. Aici, pământul apare, deodată, negru, mai negru, decât în celălalt capăt

• „Aici trebue să fie capitanul” , e de părere cineva.

Dealungul gropii au apărut forme omeneşti.

Aruncaţi cu faţa în jos, devalma.

Iată, distincte, capul, trunchiul, mâinile şi picioarele.

Aruncate deavalma, trurpurile dovedesc ferocitatea, lipsa de omenie şi înstrăinarea faţă de tot ce-i credinţă creştinească, ale călăilor.

Toţi au fost aruncaţi cu faţa în jos. Nici unuia nu i s’a îngăduit să-şi îndrepte faţa spre Dumnezeul în numele căruia căzuseră şi spre cerul ce le acoperea sfânta lor ţară, pentru care suferiseră martiriul.

Puşi unul peste altul în groapa comună...Era înfrăţirea în acelaş gând, în aceleaşi aspiraţii. Fără să-şi dea seama, călăii au simbolizat acolo legătura ce făcea din toţi martirii, unul!.

Pe planşeu, s’au desfăcut patrus-prezece hârtii, pe care vor urma să fie puse resturile....Dar, pânp la urmă, n’a mai fost nevoie de ele, deoarece trupurile au putut fi scoase în întregime.

S’au adus patrusprezece lumânări, mari de ceară. Au fost aprinse de-a lungul gropii

Trupul lui Trandafir

La capătul de miază-noapte al gropi, un comandant legionar a putut desface haina de pe un cadavru. E o haină bleumarin...Sub ea, un pull-over bleumarin.

• Cine ştie ale cui erau: un pull-over şi o haină bleumarine?

Toată lumea e atentă. Nimeni nu poate preciza...

• .....şi pantaloni golf?....
• E Trandafir, Trandafir. Copilul meu!...se aude din celălalt capăt al gropii.

Şi tatăl martirului, vine îndată la capătul fiului său.

Un hohot de plâns îi îneacă glasul. Alte hohote îi întovărăşesc durerea. Toată lumea era o lacrimă, un suspin...

Cum de mai pot plânge aceşti oameni?...De unde mai au puterea?

Valiza Căpitanului

Iată, acum, s’a dat de o valiză...O valiză? Ce căuta?...

Au aruncat-o în groapa comună. Au aruncat şi bagajele ce şi le luaseră în buna credinţă că se făcea cu ei doar o transferare dela o închisoare la alta.

Le lăsaseră convingerea că nu vor avea nimic de suferit pe drum. Drumul Tăncăbeştilor. Drumul din urmă. Aruncaseră călăii şi lucrurile.

Valiza a fost scoasă şi deschisă. Înăuntru rufărie...Batiste, o cămaşă de noapte lucrată cu arnici verde şi albastru...o pereche de papuci...ciorapi...o cutie de biscuiţi...Un cearceaf, o cană, o perie de dinţi şi pastă...

• Sunt ale lui Corneliu, recunoaşte îndată d-na Codreanu, valiza soţului său.

Vinul tonic pentru trupul ce ducea de atâta vreme duritatea regimului negru...

Şi o biblie.

S’a aprins de jur împrejur tămâia...Fumul urcă spre cer, cu sufletul celor pe care-i străjuieşte.

Primii martiri scoşi: Ion Caratănase şi Fane Georgescu

E ora 11,30. S’au adus cearceafuri mari pe cari vor fi scoşi martiri. Cearceafuri mari, albe ca sufletele celor răpuşi.

Primul martir e aşezat pe cearceaf. Scos din groapă, e aşezat pe lespedea mare...

Ca pe un gigantic scut, precum eroii antici erau aduşi în cetate de pe câmpul de luptă, şed acum trupurile martirilor.

În jurul legionarilor, au venit familiile...

Cine-i?....Cărei familii i se redă trupul fiului?...

Haina este desfăcută. E o haină scurtă, din postav ţărănesc. Dedesubt e haină vărgată, de închisoare.

Urmează apoi, un pull-over vărgat, maron.

• Cine-i recunoaşte?
• E Ionel...Ionel Caratănase, se aude glasul mamei...

E desfăcută şi cămaşa....Dungată...Urmează un flanel de piele...

Totuşi nu-i sigur că este Caratănase...

Se caută prin buznare.

În buzunarul interior al hainei s’a găsit o perie de dinţi „Niveia” pe care-i gravat litera „H.” Se mai găseşte un creion...Apoi o gumă de şters, un briceag, un ţigaret...

- „E el!....Şi un ţipăt sfâşietor străbate liniştea....

Mama şi-a recunoscut fiul. Familia lui Ion Caratănase deplânge moartea lui.

Nu-i inimă care să mai poată rezista. Sfâşietor momentul în care părinţii plâng la capătul fiului regăsit după atâţia ani de zile.

E Decemvirul Caratănase Ion.

Fiecare din cei de faţă au în amintire imaginea celui de pe lespede. Fiecăruia i se umezesc pleoapele.

E sigur Caratănase. Într’un buzunar s’au găsit o batistă cu monograma sa...

Al doilea martir scos, e Fance Georgescu. Pus alături de Caratănase, martirul e recunoscut după îmbrăcăminte. Căci, pe lângă straele închisorii şi-a mai îmbrăcat un dolman îmblănit. Cămaşa îi este recunoscută. La fel un flanel lucrat de mână.

Şi lucrul continuă.

În groapă, după o haină şi un cojocel, e recunoscut Ştefan Curcă..Ba încă, faţa i-a rămas nealterată.

Iată, acum, depe dâmb, coboară două femei bătrâne. Vârsta şu durerea le-au miscşorat paşii şi redus mişcările...Abia mai pot merge, abia mai pot glăsui, Plânsul lor este ca o sfâşiere...E sfârşit....Cum de au mai avut putere să vină până aici? Ce forţă le-a împins paşii până la groapa din curtea Jilavei?

Durerea e generală...

Pretutindeni, se aude un plâns, din fiecare colţ au lăcrimat ochii.

Se instalează gărzi de veghe...

Ionel Trandafir

Iată, la capătul din miază-noapte e recunoscut Ionel Trandafir. Se găseşte şi un prosop îmbibat în sânge...Au fost ştrangulaţi sau împuşcaţi...De unde e sângele?....

Este adus şi el pe lespede. Tatăl Lui Trandafir e alături de fiu...Părul cărunt par’că a devenit şi mai alb. Faţa i-e palidă.

Dar unde mai poţi privi? Cu cine să plângi?...Cu toţii....

Iancu Caranica.

Dintre cadavre este scos un pachet învelit în hârie albastră. Înlăuntru se găsesc rufe cu iniţialele lui Caranica. Cadavrul lui este scos şi identificarea e făcută de mama martirului.

Căpitanul

În partea dinspre miază-zi s’a aflat trupul Căpitanului. Alături un geamantan de piele nealterat. Înlăuntru se găsesc rufărie şi o icoană de argint...şi o biblie.

Soţia Căpitanului recunoaşte lucrurile.

Cel de-al cincelea martir scos şi cel de-al şaselea n’au putut fi recunoscuţi.

Asupra celui de al cincilea se găseşte o tabachere de lemn cu ţigări şi un mărţişor.

Se găsesc urme de sânge.

În buzunarul celui de al şaselea s’a găsit o bucată de hârtie pe care e scrisă o rugăciune.

Al şaptelea e scos Căpitanul. A fost recunoscut în primul rând după bocanci.

E scos şi aşezat pe lespede.

La gât se află trei cruciuliţe şi un medalion.

În deget, inelul.

Sdrobită de durere, d-na Codreanu, plânge în sfâşierea generală.

Peste Căpitan se aşează un giulgiu.

Iată acum, tatăl Căpitanului. Vine la căpătâiul fiului său. Îngenunche şi rosteşte o rugăciune...

E un moment îndurerat...

Nu se aud decât silabele încete ale rugii tatălui pentru odihna fiului.

Nu-i durere mai mare nici rugă mai înălţătoare.

Şi lucrul continuă în înfiorarea generală.

MIRCEA V. GEORGESCU
Şi

DUMITRU URSULESCU

===========================

Surse:

# Articol D.G.A.S. Ministerul de interne - diverse

# Fotografii D.G.A.S. Fototeca.

Experimentul Pitești și The Stanford Prison Experiment

  In continuare puteti citi lucrarea mea prezentata la editia A- XII a Simpozionului Internaţional   Experimentul Piteşti -Reeducarea  prin tortură Piteşti, 28 ÷ 30 septembrie 2012.

Experimentul Pitești și The Stanford Prison Experiment

Dogaru Victor-Dorian

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, societatea occidentala nu se trezise încă din șocul produs de apariția și acceptarea nazismului de către o așa mare masă de oameni, iar la scurt timp, cam pe la începutul anilor '60, avea să înceapă să înțeleagă ce se petrecea și în spatele Cortinei de Fier.

Perioada Războiului Rece a fost în acest Occident în curs de deșteptare, dominată social de mult fanatism în care americanii de rând își construiau buncăre anti-atomice în curți, iar copiii lor învățau la școală cum să utilizeze o mască de gaze.

Pe plan sociologic și psihologic avem o preocupare crescândă, ce dorea să înțeleagă cum a fost posibilă apariția Nazismului și Comunismului. Cum a fost posibil ca un mare număr de oameni să participe la atrocități inimaginabile fără ca aproape nimeni să reacționeze în vreun fel, nici victima, dar nici călăul?

Întrebarea era ce se întâmplă când oamenii normali ajung într-un loc total "negativ" și cum reacționează indivizii atunci când se află sub autoritatea directă a altei persoane care le ordonă să comită o atrocitate.

Două experimente au dobândit faima mondială prin încercarea lor de a deschide o portiță în a înțelege cum o anumită situație extremă poate să schimbe în rău personalitatea umană, aceste două experimente fiind:

• The Milgram Experiment (1963)
• The Stanford Prison Experiment (1971)

În Experimentul Milgram, participanților li se spunea că fac parte dintr-un experiment în care este testată memorarea atunci când aceasta este legată de durere. Scenariul era că unei persoane care nu a reținut correct ce i s-a cerut, să i se administreze un electroșoc. Experimentul se întâmpla într-un laborator, iar subiecții erau asigurați că șocurile electrice sunt inofensive.

Experimentul implică două persoane numite “profesor” și “elev”, ele fiind separate de un panou; “elevul” care primea electroșocurile făcea parte din experiment și era instruit să simuleze totul. “Profesorul” era ales dintre persoanele care se oferiseră să participe la un experiment plătit.

“Profesorul” trebuia să administreze un electroșoc de fiecare dată când “elevul” nu reținea corect o serie de cuvinte, iar aceste electroșocuri trebuiau mărite în intensitate cu fiecare răspuns greșit. Persoana desemnata ca “elev” (care făcea parte din simulare) se plânsese înainte de începerea experimentului că suferă cu inima. La un moment dat, în cursul experimentului, persoana desemnata ca “elev” (care se presupune că primea electroșocurile atunci când memora greșit un șir de cuvinte) a început să protesteze energic. La aceste proteste, care mergeau până la țipete și simularea morții, s-a urmărit reacția celui care administra electroșocurile. Persoana care administra electroșocurile era asigurată că coordonatorul acestei testări este cel ce își va asuma responsabilitatea pentru tot. Prin urmare, tot ce trebuie să facă persoana desemnată ca “profesor” este să continue să administreze electroșocuri și să măreasca voltajul la fiecare răspuns greșit, iar dacă persoana desemnată ca “elev” refuza să mai răspunda (adică chiar dacă aceasta simulase că a murit) administrarea electroșocurilor trebuia continuată cu fiecare “refuz de a răspunde”.

Două treimi dintre persoanele desemnate ca “profesor” au mers până la a administra șocuri care puteau cauza moartea. Și asta fără a pune la îndoială autoritatea unui bărbat îmbrăcat într-un halat alb, care le cerea să facă asta. Expermentul a șocat America dovedind că ceea ce se întâmplase în Germania Nazistă sau în Uniunea Sovietică putea oricând să se repete și în Statele Unite. Una dintre concluziile experimentului a fost că Guvernul american ar putea găsi oricând torționari care să își chinuie conaționalii pentru simplul fapt că au primit ordin să facă asta de la o persoană cu autoritate.

The Stanford Prison Experiment a următ, dorind să afle cum vor reacționa oamenii la un mediu crud, în care nu există reguli clare, și totodată să afle dacă o situație extremă în care este plasat un individ poate copleseasca capacitatea acestuia de a i se opune.

Prin urmare, în urma unui anunț dat în ziar, 24 de studenți au fost pre-selectați, iar 18 au intrat efectiv în experiment: jumătate dintre ei au fost desemnați ca “gardieni”, jumătate ca “deținuți”. Experimentul a avut loc în subsolul Universității Stanford, unde o închisoare falsă a fost creată. Iar pentru a amplifica impactul psihologic, jumătatea voluntarilor care fuseseră desemnați ca “gardieni” li s-a dat anumite obiecte care să simbolizeze autoritatea și care să îi facă să se simtă puternici (uniforme, bastoane, ochelari de soare) în timp ce studenților “deținuți” li s-au dat niște cămăși de noapte, fără lenjerie intimă, cu un anumit număr care avea să îl desemneze pe cel care o purta (nimeni neavând voie sa îi cheme altfel pe voluntarii “deținuți” decât după acel număr). “Deținuților” li s-a pus și un lanț la un picior pentru a le reaminti permanent de statutul lor de deținuți și de pierderea libertății. Toate acestea aveau să simbolizeze lipsa lor de autoritate și să le creeze o stare de disconfort și fustrare.

Încă din prima zi un gardian s-a decis să își exercite autoritatea la maximum și, după cum a precizat ulterior, “să fie cel mai rău gardian cu putință”. Gardianul respectiv a mai precizat că atât timp cât “șeful închisorii” (adică profesorul coordonator Philip Zimbardo) nu face nimic să îl oprească asta înseamnă că el putea să meargă mai departe cu abuzurile. Din prima seara studenții “deținuți” s-au revoltat baricadându-se în celulă unde și-au scos și numerele care îi desemnau. Studenții “gardieni” au văzut în asta o provocare directă a autorității lor și, prin urmare, au trecut la acțiune: au folosit stingătoare de foc pentru a goni studenții “deținuți” din fața ușii și au dărâmat ușile. După care i-au târât pe studenții “rebeli” afară unde i-au dezbrăcat. Astfel a fost oprită prima și ultima “revoltă”.

Din acel moment începe partea remarcabilă și în același timp macabră a experimentului, când atât “gardienii”, cât și “deținuții” s-au schimbat în mod radical. În fiecare zi situația se înrăutățea: studenții “deținuți” nu erau lăsați să doarmă, ci erau băgați în carceră și umiliți unul în fața celuilalt. Erau obligați să își facă nevoile într-o găleată, iar o parte dintre umilințe aveau chiar natură sexuala. Deși nu a existat nicio adversitate reală între studenți, mediul, uniformele, situația, au fost capabile să îi schimbe pe “Gardieni” în rău. “Deținuții”, pe de altă parte, au început să aibă căderi nervoase și stări de panică .

După câteva zile, “deținuții” au fost vizitați de un preot catolic care lucrase într-o închisoare reala. Uimitor a fost faptul că, atunci când s-au prezentat preotului, jumătate dintre studenții “deținuți” au folosit numărul atribuit lor de gardieni, în loc de numele lor real. Șocant este și faptul că preotul, care știa foarte bine că totul este doar un experiment ce avea să se încheie în câteva zile, a uitat cu totul că închisoarea este una fictivă si a ajuns să le dea sfaturi “juridice” “deținuților”: cum să contacteze un avocat din oficiu pentru a obține o eliberare condiționată.

În a 5-a zi a experimentului, prietena lui Philip Zimbardo (coordonatorul experimentului) a venit în vizită și a rămas șocată de modul în care erau tratați studenții “deținuți”. Profesorul Zimbardo, fiind apostrofat de aceasta, a realizat că și el fusese afectat de experiment și ajunsese să își ia rolul de “sef al închisorii” mult prea în serios. Prin urmare, a decis oprirea imediata experimentului.

Referitor la “gardieni”, s-a observat că s-au format trei tipuri de gardieni:

• gardienii care aveau milă față de “detinuti”, dar care îi ajutau foarte puțin
• gardienii duri care respectau regulile, oricare ar fi fost acestea
• gardienii sadici care îi umileau pe “detinuti”.

La “deținuți” s-a observat apariția fie a unor sentimente de solidaritate (cazul unui “deținut” care a refuzat să devină informator), fie a unei lipse de empatie (cazul unui “deținut” care fusese băgat peste noapte în carceră și s-a propus scoaterea sa din carceră în schimbul ca fiecare “deținut” să renunțe pentru o noapte la pătura sa, ceea ce nimeni nu a făcut).

Spre deosebire de Experimentul Pitești ale cărui concluzii nu le cunoaștem, concluziile Experimentului Stanford sunt foarte bine cunoscute în lumea academică. Forţa unui context special a ajuns în experimentul lui Philip Zimbardo să copleșească total individul care a sfârșit prin a fi depersonalizat și a-și accepta rolul desemnat. Iar la unii “gardieni” a trezit chiar tendințe sadice de care nu ar fi fost capabili în afara “închisorii”.

Acest experiment a redevenit popular după evenimentele de la Abu Ghraib Prison din Baghdad și Guantanamo Bay Detention Camp din U.S., unde deținuții au fost supuși la torturi fizice și psihice de către gardieni.

Referitor la Stanford Prison Experiment, trebuie înțeles că vorbim de un experiment în care “deținuții” erau perfect conștienți că este vorba doar de un experiment cu o durată limitată, la care ei se oferiseră, de bunăvoie, voluntari. Trebuie de asemenea precizat că “gardienii” nu aveau voie să vătămeze în niciun fel pe participanții la experiment. Și totuși este unanim acceptat că The Stanford Prison Experiment a scăpat de sub control - mai mulți studenți “deținuți” trăind crize reale, iar “gardienii”, o serie de plăceri sadice în a îi umili pe studenții “deținuți”. Toate acestea sunt în măsura de a ne dezvălui o latură întunecată a naturii umane.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Experimentul de la Stanford în loc să dureze o săptămână ar fi durat câteva luni, ce s-ar fi întâmplat dacă studenții “gardieni” ar fi avut voie să folosească violența fizică împotriva studenților “deținuți” sau, chiar mai rău, dacă “gardienii” ar fi avut instrucțuni clare să îi tortureze pe studenții “deținuți”.

Ar fi fost posibilă în această situație menționată anterior repetarea unor fapte de genul celor comise la Pitești? Este oare cu putință cazul Pitești să fi fost un experiment al Uniunii Sovietice de tipul The Stanford Prison Experiment petrecut cu cca 30 ani înainte ca americanii să se fi gândit la o asemnea testare a limitelor umane? Ar fi oare cu putință ca “Piteștiul” să fie o astfel de testare a naturii întunecate a ființei umane? Nici astăzi deținuții și cercetătorii nu par a cădea de acord asupra a ce a fost “Piteștiul” de fapt. Să fi fost cu adevărat doar despre reeducare? Să fi fost despre crearea unui om nou? Să fi fost despre aflarea unor informații?

Unul dintre deținuții de la Pitești mi-a spus că nu crede că tot experimentul a fost doar pentru a îi face să mărturisească diverse nimicuri pe care oricum Securitatea le cam știa, altul mi-a povestit că nu s-a urmărit o îndoctrinare propriu-zisă în sensul de a îi transforma în comuniști veritabili.

Prin urmare, eu vin și pun în discuție o altă posibilitate: că totul a fost un experiment de tipul “închisorii Stanford”, în care atât deținuții, cât și gardienii să fi fost subiecți ai unui studiu. Un experiment în care să se fi testat niște limite ale rezistenței, niște modele de comportament pe care gardienii sau deținuții le-au adoptat în niște situații limită.

Din momentul în care v-am prezentat cele două studii, respectiv The Milgram Experiment (1963) și The Stanford Prison Experiment (1971), care amândouă sunt considerate a fi cruciale în psihologie și sociologie, nu este greu să ne imaginăm cât de valoros ar putea fi, pentru uni, un studiu precum “Pitești” în care să nu existe limite impuse de o etică universitară.

În The Stanford Prison Experiment, refuzul unui “prizioner” de a mânca un sos și încercările studenților “gardieni” de a-i umili și degrada pentru a își schimba decizia, sau faptul că “gardienii” îi trezeau pe studenții “deținuți” în miezul nopții sau nu îi lăsau să meargă la toaletă, au fost disecate în zeci de studii, documentare și conferințe. Putem doar să ne imaginăm ce valoare ar fi putut avea documentația completă asupra cazului Pitești, cu statisticile reale ale celor care au cedat din prima, din a doua sau a celor puțini care nu au cedat, cu analiza fiecărei zi și a fiecărui eveniment în parte. Ar fi oare atât de imposibilă această ipoteză?

Zilele acestea am lucrat pentru un institut de sondare, unde eu, ca operator de sondaje, sunt plătit pe interviu, pentru a sta 15 minute de vorbă cu persoane de o anumită vârstă. Datele colectate de mine și de alți operatori de teren vor fi centralizate și prelucrate de institutul respectiv de sondaj, institut care la rândul lui realizează un profit din activitatea sa. Prin urmare, dacă un simplu studiu făcut pe câteva zeci de persoane care acceptă să răspundă la câteva întrebări își are valorea sa, să încercăm să ne imaginăm un studiu făcut pe cca 1000 de persoane pe o durată lungă de timp, un studiu în care nu au existat limite. Și, mai ales, un asemenea studiu ajuns în mâinile autorităților de la Kremlin. Cu siguranță rezultatele de la Pitești ar fi putut apoi fi aplicate în numeroasele lagăre aflate pe tot întinsul Uniunii Sovietice, iar despre multe dintre aceste lagăre, ca și despre victimele de acolo, probabil nu vom afla niciodată nimic.

Profesorul Philip Zimbardo care a inițiat The Stanford Prison Experiment vorbește de un anume “Lucifer Effect” în care oameni buni pot fi corupți de o situație exceptionala. Și totuși de un singur lucru nu au ținut cont studiile americane și anume de impactul credinței.

Mulți dintre cei care au trecut prin închisorile comuniste mărturisesc că doar credința i-a ajutat să meargă mai departe și, în final, doar credința i-a ajutat să depășească cele petrecute în timpul detenției și să redevină oameni. Studiul american nu face nicio trimitere la acest aspect.

Experimentul de la Stanford fusese efectuat pe un grup de studenți americani în perioada rebelă a anilor '70, dominată de proteste împotriva războiului din Vietnam, dar lipsita de o spiritualitate autentica. La Pitești, gardienii aveau să încerce să distrugă exact acea formă de rezistență spirituală care in cazul Experimentului de la Stanford a lipsit cu desavarsire

Cele două experimente americane, The Milgram Experiment (1963) și The Stanford Prison Experiment (1971), au reintrat în atenția specialiștilor după evenimentele de la Abu Ghraib Prison din Irak unde soldații americani au torturat deținuții arabi într-un mod similar cu cel simulat din The Stanford Experiment și au dat dovadă de obediență în fața autorității similare cu The Milgram Experiment. Și, deși nimeni nu a observat până acum, într-un mod similar chiar cu Pitești. Se observă tendința de a umili verbal o persoană, de a dezbrăca individul, de a îl supune la diverse practici cu conotație sexuală sau diverse practici ce au legătură cu fecalele sau urina.

Ipoteza mea “ne-ortodoxă”, referitoare la cazul Pitești nu este chiar imposibilă; vorbim aici de o idee foarte speculată și care revine sub diverse forme precum, romanul lui William Golding, Lord of the Flies, Stăpânul muștelor, din 1954, unde era imaginată o situație când un grup de băieți tineri englezi se prăbușesc cu avionul pe o insulă pustie și încearcă să se autoguverneze, ajungând în final să devină aproape sălbatici. În Experimentul Milgram din 1963, s-a demonstrat că cetățenii americani de rând sunt capabili să își omoare prin electrocutare conaționali pentru simplul fapt că li s-a spus să facă asta. În Experimentul de la Stanford din 1971, studenți obișnuiți au fost transformați fie în gardieni sadici, fie în deținuți obedienți în mai puțin de o săptămână, iar la închisoarea Abu Ghraib din Irak, cetățeni americani care își executau stagiul militar au ajuns să îi supună pe deținuții arabi la niște chinuri de care nici ei nu își închipuiau că sunt capabili.

Referitor la ideea dezumanizari a individului prins într-o situație speciala, au existat cele doua experimente ante menționate care au venit să confirme această ipoteză ( Experimentul Milgram din 1963, Experimentul de la Stanford 1971 ). Prin urmare conform acestora individul odata dezumanizat devine un fel de animal ascultător care își acceptă rolul desemnat de persoana ce deține autoritatea.

O concluzie crucială pare a fi că individul odată scos din mediul “dezumanizator” revine treptat la normal, dar totuși în toate cazuriile s-a demonstrat că odată dezumanizat și atât timp căt presiunea exercitată asupra sa persistă, individul, în mare majortate a cazurilor, poate fi constrâns să facă aproape orice.

Și totuși în încheiere nu pot să nu mă întreb cum a fost posibil martirajul primilor creștini care mergeau bucuroși la moarte, al martirilor Brâncoveni despre care știm că au fost supuși și la numeroase torturi și, in final, a celor care refuzând a deveni cobai au fost uciși în închisorile comuniste.

Răspunsul pare a fi legat de credința și spiritualitate cu cât aceasta a scăzut, pare să fi scăzut și rezistența în fața acestor situații speciale, precum în societățile occidentale, unde a aparut omul ateu, aici rezistența la asemenea situații extreme pare a fi foarte de scazuta.

=================

Bibliografie online.

http://www.prisonexp.org/
http://psychology.about.com/od/classicpsychologystudies/a/stanford-prison-experiment.htm
http://psychology.about.com/od/historyofpsychology/a/milgram.htm
http://www.experimentulpitesti.org/public/apelul-nostru/

VIDEO

Stanford Prison Experiment Part 1
http://www.youtube.com/watch?v=xCtNSEdp-E0
Stanford Prison Experiment Part 2
http://www.youtube.com/watch?v=deoPaFrGtxs
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 1

http://www.youtube.com/watch?v=BYre8SlOO_k
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 2
http://www.youtube.com/watch?v=yiAy50f-gWc
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 3
http://www.youtube.com/watch?v=ijrYU65ap_Y
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 4
http://www.youtube.com/watch?v=K1XolLNHaEY
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 5
http://www.youtube.com/watch?v=tE97KXKyxGU
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 6
http://www.youtube.com/watch?v=UONGL_c3KQY
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 8
http://www.youtube.com/watch?v=2BsMqf1CYH4
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 9
http://www.youtube.com/watch?v=rYxneEc79RA
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 10
http://www.youtube.com/watch?v=VHhvIC-Mz4I
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 11
http://www.youtube.com/watch?v=zw2ZpARwD5Q