Grupul Etnic German la 70 de ani

- sine ira et studio- Partea 1/2

 Cu ceva timp în urmă am scris un articol despre Grupul Etnic German (G.E.G. - pe scurt), un subiect dificil şi controversat, puţin cunoscut chiar istoricilor de specialitate. Chiar de pe atunci, mi-am dorit să fac o continuare referitoare la ce s-a întâmplat după 1944, în care să clarific şi o serie de aspecte legate de constituirea G.E.G. 

 În primul meu articol ( vezi aici) am abordat deja o mare varietate de probleme legate de G.E.G, prin urmare la acea dată am considerat că nu era cazul să pun cititorul în faţa unui articol interminabil. Urma, dară, să fac o continuare în cadrul căreia să revin cu o serie de precizari şi să arăt ce s-a întâmplat mai departe. 

 Istoria Grupul Etnic German este un subiect care ne interesează prin impactul pe care l-a avut şi rolul pe

care l-a jucat în anii existenţei sale. Ne mai interesează şi prin efectele pe care încă le mai generează în prezent „Deutsche Volksgruppe”, cum era denumit Grupul Etnic German în germană. 

 Despre impactul pe care G.E.G l-a avut asupra ţării noastre, aş menţiona rolul important pe care l-a jucat minoritatea germană în relaţiile României cu cel de al III-lea Reich, inclusiv prin liderii săi, mai ales vizavi de rapturile teritoriale din 1940. Referitor la minoriatea germană din Europa, trebuie subliniat că Germania a ştiut să exploateze la maxim existenţa sa, atât spre a îşi extinde influenţa politică, cât şi pentru a îşi legitima expansiunea teritorială. În realizarea obiectivelor sale, Germania a ştiut să se folosească, pe post de pioni, de anumiţi lideri ai minorităţii germane din statele vizate, cum au fost, pentru România, cazurile Fritz Fabritius, Wolfram Brukner şi Andreas Smith, sau Sepp Janko în Iugoslavia. 

 În acest sens, M.A.E avertizează încă de la 1925 că Germania îşi organizează minoritatea din străinătate în vederea atingerii unor scopuri politice1, iar o notă M.A.E, din 1926, informa despre existenţa în Stuttgart a unui centru de spionaj numit “Deutsches Ausland Institut”, cu ramificaţii în toate ţările cu minoritate germană2. Din aceste rapoarte aflăm că statul german are “două arme efective prin care slăbeşte pe adversari” şi anume 1. “Înarmarea aproape a întregii populaţiuni grupată în Uniuni Militare” şi 2. “O serie de organizaţiuni ale Minorităţilor germane din toate statele străine în care trăiesc asemenea minoritaţi “ 

 În consecinţă, odată cu ascensiunea nazismului în Germania, ţara noastră, cu o minoritate germană de peste 745.000 de suflete (pe care Berlinul îi cosidera „Volksdeutsche”), intră în calculele naţional-socialismului. 

 Încă din 1935, comunitatea Germană din România ajunsese să fie împărţită între două facţiuni naţional-socialiste, aflate în luptă una cu cealaltă- “Comunitatea populara a germanilor din România” (Volksgemenischaft der Deutschen in Rumanien), condusă de Fritz Fabricius din Sibiu şi radicalul “Partid Popular German” sub conducerea lui Bonfert, de la Braşov, ce menţinea strânse legături cu reprezentanţii în România ai N.S.D.A.P.3

 Pe plan extern, în ciuda consolidării evidente a statului german, România rămâne fidelă orientărilor filo-franceze şi filo-engleze de după Marea Unire. Marile Puteri au încurajat acestă politică, oferind garanţii ţărilor din Est, inclusiv României. Astfel, la 13 aprilie 1939, avem declaraţia lui Arthur Neville Chamberlain făcută în Camera Comunelor, prin care se anunţă disponibilitatea guvernului Britanic de a interveni imediat în cazul unei agresiuni la adresa României sau Greciei, la care guvernul român sau grec vor decide să reziste cu toate forţele4. De asemenea, declaraţia lui Eduard Daladier din 13 aprilie 1939, oferea “asigurări speciale” din partea guvernului francez, României şi Greciei, împotriva oricărei acţiuni vizate să lezeze independenţa celor două state într-o aşa măsură încât acestea să iî reziste cu forţele lor armate5. 

 Propuneri în privinţa unei alianţe pro-germane au fost făcute de A.C. Cuza, în şedinţa Adunării Deputaţilor, din data de 2 mai 1934 ( “Cine ne satisface interesele noastre economice, în primul rând, şi interesele noastre de apărare, acela este aliatul nostru nu altul. Din acest punct de vedere, eu am credinţa că nu exista decât o singură ţară, care satisface interesele şi economice şi de apărare ale României, într-un conflict, care nu ştim ce poate fi şi când va putea isbucni. Această singură ţară e Germania.” )6 şi în şedinta din 14 decembrie 1934 (Concluzia mea este aceasta "o altă politică a apărării intereselor României eu nu văd decât într`o sinceră politică de unire şi alianta cu Germania" Pentru ce? Să vă spun. De Germania, mai întai ne leagă interesele noastre economice ca de nici o altă ţară din lume, de Germania ne leagă interesele noastre de apărare împotriva comunismului.”.)7 şi de Corneliu Zelea Codreanu în declaraţia din 30 noiembrie 1937, („Eu sunt pentru o politică externă a României alături de Roma şi Berlin, alături de statele Revoluţiilor Naţionale. În 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea alianţă cu Roma şi Berlin.“), propuneri ignorate de clasa politică românească. 

 În acest context extrem de tensionat, pe plan intern şi extern, în care statul roman părea a nu face nici o concesie de la politica anglo-franceză, un sas din România avea să facă o propunere extrem de şocantă. Respectiva propunere este capabilă să răstoarne mitul “fidelităţii absolute” a minorităţii germane faţă de statul român. 

 Numele său era Arthur Konrady şi la acea dată era preşedintele filialei din România a Partidului Muncitoresc Naţional-Socialist German („Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei”). O notă M.A.E. din luna februarie anul 1939 (a se reţine data) atrăgea atenţia că Arthur Konrady ar fi înaintat Ministerului Propagandei al Reichului o propunere ca Germania să susţină revendicările teritoriale ale ţărilor vecine României. Operaţiunea urma să poarte numele “Fruhlings Offensive” şi urmărea în principal atragerea vecinilor României de partea Reichului, dar şi slăbirea statului Român, principala putere regională rămasă fidela Frantei şi Angliei. 

“Din România, propunerile au fost formulate de Aerthur Konrady, preşedintele organizaţiei N.S.D.A.P din ţară, care într-un raport înaintat Ministerul Propagandei al Reichului, propune susţinerea pretenţiilor ucrainiene, maghiare şi bulgare faţă de România.
În raport se motivează această propunere astfel:
O Ucraină independentă, cuprinzând teritorii din Bucovina şi Basarabia, realizată cu sprijinul Germaniei , ar constitui un succes răsunător politic şi ar ataşa Reich-ului un stat vasal.
Sprijinind pretenţiile teritoriale al Ungariei faţă de România, s-ar mări ascendentul Germaniei şi s`ar deschide drum larg propagandei naţional-socialiste în Ungaria.
În fine, dând sprijin bulgarilor în privinţa retrocedării Cadrilaterului, acestia ar fi obligaţi la recunoaştiinţă şi Germania şi-ar putea asigura predominarea în Europa Balcanică.
Acest plan, denumit de Konradi “Fruhlings Offensive” - ofensiva de primăvară – se află în prezent în studiul oficialităţilor din Berlin”8

 La începutul anului 1939, alte surse îl prezintă pe Arthur Konrady ocupându-se de organizarea “Fruhlings Offensive” (ofensiva de primavară), care urmărea susţinerea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei, Bulgariei şi U.R.S.S, având ca scop de a face statul român mai maleabil în faţa pretenţiilor Germaniei şi de a obţine o “uşurare” a situaţiei “germanilor din România”9 Iar conform altor surse, etnicii germani din Transilvania cunoşteau clauzele protocolului adiţional secret dintre Germania şi U.R.S.S, la scurtă vreme după semnarea acestui pact.10

 După răpirea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, ca urmare a notelor ultimative ale guvernului sovietic din 26-27 iunie 1940, populaţia germană din aceste regiuni avea să fie mutată în Germania. Acest fapt convenea Berlinului, încadrându-se în politica să oficială “Heim ins Reich”11 (adică înapoi în Germania) politică ce dorea atragerea în Reich a unui număr cât mai mare de Volksdeutsche ( germani-etnici) care să poată fi colonizaţi în teritoriile recent cucerite. 

 România pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord; Reich-ul, pe de altă parte, câştiga, pe lângă încrederea Rusiei şi un numar important de Volksdeutsche basarabeni şi bucovineni, muncitori şi obişnuiţi cu greul. 

 Fiind perfect constienţi de rolul pe care Reich-ul l-a jucat în fărâmiţarea României Mari, oficialii de la Berlin impuneau României, dar si Ungariei, odată cu semnarea Dictatului de la Viena, un protocol adiţional despre minoritatea germană. Respectivul protocol impunea celor două state să trateze în condiţii de egalitate etnicii germani. Faţă de Ungaria, etnicii germani aveau să se teamă de temuta “maghiarizare”12, iar faţă de România de o posibilă politică de represiune ca răspuns la implicarea Germaniei în fărâmiţarea României Mari. Astfel, România a fost obligată să recunoască şi existenţa Grupului Etnic German, fapt pe care statul român refuzase să îl facă până la acea dată. 

 În legătură cu anumite tendinţe autonomiste şi anti-statale ale G.E.G, ar fi indicat să începem chiar cu numele acestei organizaţii; “Grupul Etnic German” nu reprezintă un nume dat în general etniei germane. Denumirea de “Grup Etnic German” arăta că etnicii germani din România trebuiau trataţi nu doar ca un „grup” minoriar, ci ca o forţă politică „etnică” ce pretindea drepturi separate în viata sociala şi economică, atît în domeniul public, cât şi cel partcular.13 Se acredita ideea că pe lângă cetăţenii, majoritari şi minorităţi naţionale, mai exista şi un ”Grup Etnic” cu drepturi, dar şi cu propriile sale aspiraţii, nu neapărat aceleaşi cu ale majoritaţii.14 Acest “Grup Etnic” avea dreptul, conform articolului 5, al decretului 3.884/1940, ca pe lângă drapelul României, să arboreze pe sediile sale şi drapelul Germaniei, acesta fiind steagul roşu cu zvastică, care devenise în 1933 al doilea steag al Germaniei15, devenind din 1935 drapelul oficial al celui de al III-lea Reich16. Această chestiune nu poate să nu ne ducă cu gândul la problema “steagului secuiesc” de după 1990. Similitudinile nu se opresc aici; conform Ordinului nr 1.831 din 17 aprilie 1941 al Ministerului Afacerilor Interne, ordonanţele Direcţiei Administratiei de Stat, pentru zonele unde numărul populaţiei germane era semnificativ, ordonanţele emise în baza articolelor 16 si 63 din Legea Administratiei, trebuiau afişate bilingv.17

 Un alt fapt deosebit de grav şi care aducea atingere statalitaţii româneşti, era articolul 3 care preciza că reprezentantul “voinţei naţionale” a G.E.G era partidul Muncitoresc Naţional Socialist German, deşi până la acea dată, doar naţiunea română a avut în statul român dreptul la „reprezentanţă naţională”18. Aceeaşi tendinţă o are şi articolul 4 conform caruia G.E.G putea emite dispoziţii obigatorii pentru membrii săi, deşi era nevoie de aprobarea conducatorului statului, se naste întrebarea dacă nu cumva pentru minoritarii germani aparea şi un alt izvor de drept decat Statul Roman, drept ce putea fi exercitat doar prin actele autorităţii publice. Declararea G.E.G organizaţie de “drept public” transforma această organizaţie într-un fel de minister, care era, din câte s-a văzut, recunoscut ca singurul reprezentant al minoritaţii germane şi care avea dreptul de a emite un fel de “legi” cu caracter obligatoriu pentru etnia germană. 

 Anticipările Reich-ului par să fi fost corecte, atitudinea arogantă a unor membri ai minorităţii germane, venită pe fondul rapturilor teritoriale, generează o serie de incidente între populaţia română şi etnicii germani. Cel

mai grav astfel de incident a avut loc la Timişoara, cu ocazia vizitei Reichsleiter-ul N.S.K.K. A. Huhnlein. Cu acel prilej, tineretul german a defilat pe străzi îmbracat în costume naziste (pantaloni şi camaşi negre, ciorapi albi), ceea ce a revoltat populaţia românească din oraş, care s-a adunat în faţa Catedralei unde au cântat “Deşteaptă-te Române”, “Trăiască Regele” şi “Pe al nostru steag e scris Unire”. În momentul când adunarea germană l-a întâmpinat pe oaspetele A. Huhnlein cu urarea de “Heil Hitler” populaţia românească, în număr de 2000, a încercat să atace manifestarea germană ce numara circa 2500 de persoane. Jandarmeria a intervenit separând cele doua grupuri, după care populaţia românească a atacat consulatul Italian şi German din oraş. Etnicii germani s-au refugiat în liceul german Banaţie, care a fost deasemenea atacat cu pietre de către mulţimea furioasă. Din liceul Banaţie populaţia germană a răspuns cu focuri de arme fără a exista însa victime.19

 România culegea roadele politicilor Titulesciene şi ale construcţiilor fantasmagorice ale acestuia ( Mica Înţelegere, Înţelegerea Balcanică şi Liga Naţiunilor Unite) care îşi demonstrau pentru ultima dată inutilitatea. 

 În perioada ce avea să urmeze aderării României la Pactul Tripartit, relaţiile dintre România şi Germania aveau să se desfasoare cu aşa o demnitate şi o încăpăţanare din partea României, ce aveau să îl facă pe istoricul maghiar Gosztonyi Péter să afirme în lucrarea sa “Hitlers fremde Heere: das Schicksal der nichtdeutschen Armeen im Ostfeldzug” pubicată in 1976 urmatoarele: 

“Antonescu a ştiut să câştige încrederea conducatorului german încă de la prima întâlnire, ba chiar s-a impus într-o măsură oarecare. Datorită acestui fapt, românul a putut să-si spună deschis dorintele şi la alte întâlniri cu Hitler, să fie asezat la masă – şi spre uimirea generala a celor prezenti – să-şi impună unele din părerile sale. Relaţia Hitler-Antonescu era aceea dintre doi parteneri, generalul român n-a apărut niciodată în faţa lui Hitler ca unul care primeşte pur şi simplu ordine”20

 Principala divergenţă, însă, pare să fi fost aşa numitul “Grup Etnic German” (Deutsche Volksgruppe in Rumänien) şi cu ai săi Volksdeutsche. Antonescu îi percepea pe minoritarii germani ca fiind simpli cetăţeni români la fel de buni de trimis pe front ca oricare alt cetătean. Germania şi Heinrich Himmler în special, îi vedea pe acestia ca fiind Volksdeutsche adică etnici-germani foarte buni de înrolati în S.S. 

 O serie de precizări sunt absolut necesare în acest moment, pentru o bună întelegere a subiectului pus în discuţie. 

Grupul Etnic German nu a fost niciodată o denumire dată întregii minorităţi germane din România, deşi există în acest sens o confuzie regretabilă în care riscă să cadă chiar şi unii istorici. Sintagma “Grup Etnic German” nu era nimic altceva decât o adaptare a conceptului de Volksdeutsche, care prin formula “Grupul Etnic German” căpăta atribute politice. 

 Volksdeutsche ar fi fost un concept inventat de Hitler21 chiar dacă cuvântul în sine, nu era la

Grupul Etnic German - filiara Bucuresti

prima apariţie. Conform definiţiei naziste aceşti Volksdeutsche, erau indivizi “a căror limbă şi cultură aveau origini germanice, dar care nu deţineau cetăţenie germană”. Cuvântul Volksdeutsche avea şi conotaţii legate de sânge şi rasă greu de tradus în alte limbi.22

 Forma politică, economică şi culturală a acestor Volksdeutsche au fost “Grupurile Etnice Germane”; astfel de grupuri au fost înfiinţate şi în Ungaria23, Iugoslavia24, Croaţia25, sau în regiuni cu populaţie germană din Franţa (Alsacia), Polonia (Silezia), Cehoslovacia (Sudeţi). Aceste Grupuri Etnice Germane din Europa reprezentau in fond celebra coloana a V-a26 a armatei naziste27 si in nici un caz „Miscarea Legionara” cum gresit s-a afirmat in Romania in perioada comunista.

 În legatură cu relaţia etnicilor germani din România cu G.E.G-ul, trebuie avută în vedere alunecarea treptată a acestei minoritaţi către naţionalism-extrem şi fascism în perioada ce a urmat constituirii statelor-naţiune. 

 Minoritatea germană din România şi-a început alunecarea spre fascism odată cu apariţia “Mişcării de Auto-Ajutorare” în 1922. Mişcarea a fost înfiinţată de Fritz Fabritius (1883-1957) fost ofiţer al armatei austro-ungare, sub influenţa mişcărilor naţionaliste din Germania, dar şi a anumitor viziuni “apocaliptice”, ce circulau în cadrul minorităţii germane cu privire la viitorul minorităţilor în noile state-naţiune. Astfel se conturează această mişcare în cadrul careia sunt formulate primele idei despre “eugenie” şi “rasism”.28

 Orientarea politică a germanilor din România spre naţional-socialism şi-a făcut simţită prezenţa începand cu anul 1930 când în Jimbolia, judetul Timiş, a fost descoperită o primă organizaţie a şvabilor de aici ce adoptaseră ideologia Partidului Naţional al Muncitorilor Germani (N.S.D.A.P.)29. Iar doar doi ani mai târziu, în 1932, erau semnalate 14 asemenea organizaţii.30 Pe parcursul perioadei interbelice activitatea politică şi culturală a germanilor din România a fost destul de fragmentată, existând mai multe grupari ale saşilor din Ardeal, şvabilor din Banat, sau ale germanilor din Basarabia sau Bucovina. 

 În 1935, în interiorul comunităţii germane din Romania, apar două grupări rivale, naţional-socialiste, una considerată a aparţine “moderaţilor”, numită “Comunitatea Populară a Germanilor din România” (Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien) sub conducerea lui Fritz Fabritius din Sibiu şi alta “radicalul” Partid Popular German (Deutsche Volckspartei), sub conducerea lui Bonfert la Brasov31, ce se afla în strânsă legatura cu Konradi, conducatorul filialei din Romania a N.S.D.A.P. (National-Sozialistishe deutsche Arbeiterpartei).32 La 6 februarie 1938, guvernul Goga-Cuza recunoaşte Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien ca unic reprezentant al cetăţenilor de origine germană33. Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată, odată cu desfiinţarea partidelor politice de catre Carol al-II-lea şi crearea Frontului Renaşterii Naţionale ( F.R.N ).34 A urmat aderarea cu peripeţii a germanilor la F.R.N (10 ianuarie 1939), cărora guvernul le aproba funcţionarea “unei reprezentamţe a intereselor generale culturale, sociale, economice ale Germanilor din România” ( Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien) în cadrul F.R.N., sub preşedinţia lui Fritz Fabritius.35 Aceasta organizaţie ce funcţiona sub umbrela F.R.N a înmănunchiat întreaga minoritate germană.

 Odată cu orientarea comunităţii germane spre naţional-socialism, vorbim şi de o migrare a bunurilor care aparţineau minoritătii germane. Argumentele “politicianiste” nu îşi pot avea locul în cercetarea istorică. Grupul Etnic German, constituie din pacate o pagina alba a istoriei noaste, ce aşteaptă, înca să fie scrisă. Acest fapt a deschis calea unor speculaţii precum cele lansate de candidatul la preşedintia României, Klaus Iohannis, din 2014. Astfel Iohannis, (candidatul A.C.L), în emisiunea “Butonul de Panica” dn 25 august 2014, ora 21.30, întrebat în legatura cu succesiunea Forumului Democrat al Germanilor din Romania (F.D.G.R). – G.E.G., a făcut mai multe afirmaţii false. Klaus Iohannis a început prin a prezenta G.E.G-ul ca fiind un “partid”, ceea ce este evident fals, iar acest “partid” l-a prezentat fiind format dintr-un grup “mic” şi nereprezentaiv de germani, evident un alt neadevăr. Grupul Etnic German a avut 508.304 de membri din 542.325 minoritari germani rămaşi în graniţele Romaniei după rapturile din 1940. Cei care se opuneau G.E.G reprezentau în general o elită formată din intelectuali, preoţi şi foşti politicieni democraţi, precum sasul Hans Otto Roth. Grupul Etnic German dispunea de un partid, Partidul National Socialist German dar fiecare din aceste doua organzatii aveau o structura proprie şi indeplineau obiective diferite.36 Referitor la bunurile G.E.G, domnul Iohannis a sugerat că Grupul Etnic German nu ar fi avut nici o proprietate, ci ar fi “naţionalizat” bunurile “comunitaţii germane”. Povestea “naţionalizării” este parţial veridică, în comunitatea germană existând diverse forme de asociere care au fost constrânse a “colabora” cu G.E.G-ul. Dar G.E.G-ul nu a deţinut niciodată la propriu bunurile acestora, respectivii având la vremea aceea de ales între a intra în coflict cu puternicul Volksgruppe sau a colabora cu acesta. Cu toate acestea, comunitatea germană nu a dus lipsă de persoane care s-au opus Volksgruppe-ului. Cel mai elocvent exemplu este cel al şvabilor proprietari de terenuri agricole din Banat, care s-au opus tendinţelor G.E.G-ului de-şi subordona agricultura germană din România. Conform unei note S.S.I. din 12 aprilie 1941, Hans Kaufmes, conducătorul desemnat din partea G.E.G pentru ţărănimea germană, cerea la acea dată ca toate cooperativele agricole germane să se afilieze regionalei „Banatia” din Timişoara sau centralei „Reffeisem” din Sibiu. La scurt timp dupa acest demers, 361 cooperative din 481 au aderat la „Uniunea Germanilor din Romania” ( respectiv la una din regionalele sale), iar 120 nu au făcut acest lucru, continuând să rămână în afara influenţei G.E.G., aceştia din urmă fiind în special şvabii bogaţi, ce erau grupaţi în jurul lui Kaspar Muth Riess, cunocut opozant al G.E.G.37 Într-un rezumat informativ din 11 august 1942 al S.S.I. se arata că în urma unei verificări s-a constatat că în judeţul Timis-Torontal, doar o mică parte din membrii G.E.G erau persoane înstărite ( e vorba de 5.400 de membri din 41.200). Svabii înstăriţi din Banat aveau a se teme de consecinţele sociale şi economice ale acaparării vieţii economice germane de către naţional-socialişti şi mai ales vizavi de măsurile pe care aceştia ar fi putut să le ia dupa război.38 Aici nu trebuie scăpat din vedere faptul că opoziţia a apărut în rândul svabilor bănăţeni, în timp ce întreaga conducere a G.E.G era formată din saşi ardeleni.39 Prin urmare în noiembrie 1941 un grup de şvabi înstăriţi, condusi de Kaspar Muth şi Peter Anton, au reuşit să organizeze o federaţie cooperatistă numită „Banater Agraria” şi să determine aproape toate cooperativele şvăbeşti din Banat să li se alăture. Acţiunea lui Kaspar Muth şi Peter Anton a fost susţinută şi de o serie de ziare germane care primeau subvenţii de la această federaţie ( este vorba de ziare ca: Sudostdeutsche Tageszeitung, Neuest Nachriche şi Extrapost). În cele din urmă, pentru a scăpa definitiv de presiunile G.E.G, conducerea federaţiei s-a constituit într-o societate pe acţiuni numită „Agricola”, aceasta fiind o inteprindere particulară ce putea scăpa de presiunile G.E.G exercitate asupra coorporaţilor germane.40

 Aceasta formă de rezistenţă economică a svabilor din Banat poate fi considerata cea mai puternică opozitie manifestată în cadrul comunităţii germane, faţă de influenta G.E.G, dar este şi în măsură a ne oferi un exemplu referitor la cum a fost posibilă o împotrivire faţă de “naţionalizările” încercate de G.E.G. 

 Marea majoritate a bunurilor comunităţii germane au ajuns în posesia G.E.G prin adeziunea masivă a tineretului, a categoriilor sărace şi de mijloc (muncitori, ţărani) şi a asociaţiilor acestora la naţional-socialism. Cu excepţia unei pături de intelectuali şi unor preoţi ardeleni şi a marilor proprietari de pământuri din Banat, marea majoritate a comunităţii germane s-a lăsat sedusă de ideile naţional-socialiste. Această orientare a minoritarilor germani spre naţional socialism s-a produs treptat pe parcursul anilor 1922-1939 şi 1939-1944, paralel cu reconsolidarea şi întărirea statului german. Astfel, treptat-treptat, comunitatea s-a împărţit în cele 2 grupări ( amândouă la fel de naţional-socialiste),“Comunitata Populară a Germanilor din România” (Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien) şi Partidul Popular German (Deutsche Volckspartei). După înfiinţarea F.R.N, comunitatea germana este acceptată în această formaţiune cu o singură reprezentantă “Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien”. Acest corp unitar va fi preluat de Andreas Smitch la constituirea Grupului Etnic German. 

 Au existat însă şi cazuri când societati germane au fost trecute în patrimoniu G.E.G prin votul adunării generale a membrilor săi; un astfel de caz ne este semnalat de organele politieneşti într-un raport (probabil la surt timp după 23 august) referitor activitatea G.E.G din 1944:

„O menţiune specială merită activitatea culturală a Grupului Etnic German din Capitală, care pentru 1944 s'a schiţat prin aceia că societatea corală "Liedertaff'ei" cu întreaga ei avere de peste 100 milioane lei a fost trecută prin votul adunării generale a membrilor săi, sub conducerea Grupului Etnic German din România.-
Activitatea culturală în 1944 era să fie sporită datorită faptului că s’a obţinut şi un împrumut de aproximativ 13 milioane lei dala Banca Chrisovelony şi era să fie modificată complect sala de spectacole şi restul imobilului societăţii "Lidertaffel".-”41

 În legătura cu succesiunea obţinută de F.D.G.R în instanţă, voi relata din nou pe scurt faptele care au dus la prima retrocedare a patrimoniului ce a aparţinut unei foste organizaţii naziste. 

 Astfel la 27 februarie 2007 Hans Klein (preot evanghelic şi consilier local în Sibiu), în calitatea de preşedinte al organizaţiei municipiului Sibiu a Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), a dat în judecată municipiul Sibiu, municipiu condus de primarul Klaus Iohannis (şeful dansului în F.D.G.R., - Iohannis la acea dată era preşedintele organizaţiei F.D.G.R la nivel naţional !!!-). Instanţa a admis cererea domnului Hans Klein, domnul Iohannis nu s-a prezentat la proces din partea primăriei, FDGR câştigând procesul fără probleme. Sentinţa civilă nr. 2790 din 28 mai 2007, la dosar nr. 1672/306/2007, nu a fost atacată de primarul municipiului Sibiu (Klaus Iohannis seful domnului Klein in F.D.G.R), sentinţa rămânând în acest fel definitivă. Prin această sentinţă definitivă, F.D.G.R., condus la acea data la nivel national de domnul Iohannis, devenea succesorul organizaţiei naziste Grupul Etnic German. 

 E bine de ştiut că minoritatea germană din România a fost extrem de divizată între diversele sale grupuri. În afară de grupri politice mai mult sau mai puţin radicale, mai exista şi o divizare cultural-religioasă. Astfel există o împărţire între saşi ardeleni protestanţi şi şvabi bănăţeni catolici cu numeroase categorii intermediare (svabi-transilvaneni, şasi-banaţeni, svabi-protestanţi din Banat sau Ardeal … etc ). Dificultatea atribuirii calităţii de “succesor” pentru bunurile întregii comunităţi germane unei singure asociaţii de saşi ardeleni devine cu atât mai grea. Evident apare întrebarea, chiar acceptând teoria “naţionalizării forţate” a bunurilor etniei de către G.E.G, cum a ajuns grupul de la Sibiu, urmaş al intelectualităţii germane protestante ardelene, să primească calitatea de “succesor în drepturi” şi al bunurilor aparţinând ţărănimii bănăţene catolice (adversari “de moarte”, de altă dată ai saşilor transilvaneni) !?

 În legătură cu desfinţarea G.E.G ar mai trebui amintit, în afară celor deja afirmate în articolul precedent că această desfiinţare a avut loc în timpul Guvernului Sănătescu (23 august - 3 noiembrie 1944) confiscările începând în timpul Guvernului Rădescu42 (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945). De reţinut că decretul a fost semnat de Regele Mihai I. Mai mult, acest decret a fost necesar ca urmare a angajamentelor luate de România faţa de Naţiunile Unite. Decretul avea, cum era şi firesc, o expunere de motive care a fost publicată în Monitorul Oficial împreună cu decretul. Din expunerea de motive reiese foarte clar că desfinţarea Grupului Etnic German a fost un act firesc în noul context internaţional în care România trecuse de partea Naţiunilor Unite şi avea năzuinţe democratice.

“Raportul d-lui Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi al d-lui ministru al agriculturii şi ad-interne al Departamentul Justiției către M.S. Regele.
Sire
Dictatul de la Viena din 30 August 1940 a impus recunoaşterea minorităţii germane din România ca “grup etnic”. În aplicarea acestei recunoaşteri, legea 830 din 21 Noembrie 1940 a creat minorităţii germane un regim de excepţie, potrivit căruia cetăţenii germani ai ţării, înmănunchiaţi în Grupul Etnic German, constituiau o corporaţie de drept public, pusă sub protecţia Germaniei, de care era direct şi în primul rând dependentă. El se bucura de numeroase privilegii.
 Spre a stabili suveranitatea statului Român şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi spre a executa art. 15 al convenţiei de armistiţiu, se impune abrogarea legii menţionate şi a consecinţelor aplicării ei. Singurul îndreptăţit a prelua bunurile şi drepturile corporaţiei desfiinţate este Statul Român.
Proiectul de lege alăturat propune abrogarea legii pentru constituirea Grupului Etnic German din România, trecerea în proprietatea Statului Român a bunurilor şi drepturilor acestuia şi ca măsură de evitare a fraudelor, lovirea de nulitate a înstrăinărilor şi renunţărilor făcute ulterior datei de 23 August 1944, la cererea Statului Român. Pentru administrarea şi lichidarea acestei succesiuni, proiectul prevede o comisiune compusă din trei persoane numite de Preşedinte Consiliului de Miniştri.
 Prin o lege ulterioară se vor prevedea desfiinţarea şi altor privilegii pentru membrii Grupului Etnic German, altele decât cele de ordin patrimonial care fac obiectul prezentei legi.
 Autorizaţi fiind de Consiliul de Miniştri, respectos supunem Maiestăţii voastre alăturatul proiect de decret-lege, privitor la abrogarea legii Nr 830 din 21 Noemvrie 1940 pentru constituirea Grupului Etnic German din România.
Suntem (cu) cel mai profund respect SIRE al Maiestătii Voastre, prea plecaţi şi prea supuşi servitori,
Preşedintele Consiliului de Ministri, General de Corp de Armată Constantin Sănătescu.
Ministrul justiției ad-interim. D.D. Neget 1944 Octombrie 7.”

 Bunurile numitului “Grup Etnic German” nu au fost confiscate “arbitrar” şi nici de către comunişti. Pentru preluarea bunurilor G.E.G a fost înfintată o comisie care a fost însărcinată cu identificarea şi confiscarea acestora. 

 Administrarea bunurilor G.E.G a fost dată în mod provizoriu în competenţa “Comisariatului pentru preluarea, conservarea, controlul, administrarea şi lichidarea unor întreprinderi şi bunuri” înfiinţat prin lege Nr. 615 din 3 decembrie 194443

 Ulterior este înfiinţat “Comisariatul pentru lichidarea şi administrarea bunurilor Grupului Etnic German”, comisariat care fusese stabilit prin legea pentru modificarea unor articole ale legiilor pentru administrarea ministerelor din 14 noembrie 1944, acesta funcţiona pe lângă Ministerul Economiei Nationale.44

 În fine la 29 decembrie 1944 este înaintat regelui proiectul final de decret, pentru creerea unui comisariat general, ce urma a administra, bunurile fostei organizaţii naziste. Proiectul este semnat de Ministrul Economiei Naţionale Aurel Leucuţia45, şi ministrul finanţelor Mihail Romniceanu46.

 La 3 Ianuarie 1945 Decretul-lege 2/1945 pentru înfiintarea “Comisariatului General pentru Administrarea şi Lichidarea bunurilor Grupului Etnic German” este pubicat in Monitorul Oficial.47 Acest comisariat va funcţiona în cadrul Ministerului Economiei Nationale şi era executorul drepturilor Statului Roman în privinta G.E.G.

 Atribuţiile Comisariatului General erau complexe, începând cu supravegherea activităţii organelor statului ce aveau rolul să ducă la îndeplinire efectele legii de desfinţare a G.E.G (identificare, confiscare, sigilare, preluare, conservare, administrare). Tot el dădea directive, îndruma şi controla activitatea administrativă şi economică a întreprinderilor şi bunurilor confiscate. El mai avea obligaţia să sprijine activitatea de producţie economică a intreprinderilor confiscate. 

 Acest ultim aspect nu este lipsit de importanţă, România avea de plătit o datorie uriaşă către U.R.S.S, şi prin urmare nu întâmplător legea 2 pe 1945 pentru administrarea patrimoniului G.E.G pune un deosebit accent pe partea contabilă şi pe exploatarea acestor bunuri. 

 Comisia Generală Pentru Lichidarea Grupului Etnic German, creeată la 2 Ianuarie 1945, avea sediul central în Bucureşti şi alte patru sedii în oraşele cu populaţie germană: Braşov, Sighişoara, Sibiu, Timişoara.

 Interesant de reţinut este că opozanţii Grupului Etnic German nu au fost vizaţi de confiscări, astfel pastorul Mockel din Brasov a fost printre singurii care au refuzat să preda bunurile parohiei sale către G.E.G în perioada 1942-1944 şi astfel după 1944, imobilele parohiei sale nu au fost confiscate ca aparţinând unei organizaţii fasciste.48

 Referitor la ipoteza “bunuri confiscate de comunişti” trebuie precizat că în acest caz este vorba de o confuzie regretabilă. Nu doar că bunurile respective nu au fost confiscate de comunişti dar au fost practic salvate de aceştia pentru a nu ajunge în mâna ruşilor. După 23 august 1944 trupele sovietice au trecut la sigilarea şi confiscarea bunurilor naziste, între acestea, ruşii au inclus şi “bunurile G.E.G” pe care aceştia le considerau a fi “bunuri inamice”. A fost nevoie de intervenţia energică a statului român pentru a demonstra că bunurile Grupului Etnic German nu erau, “bunuri inamice” ci bunuri “de drept public” care, deşi aparţinuseră unei organizaţii naziste, organizaţia în sine era de “drept public” nu privat, prin urmare ele aparţineau de drept statului român. Vorbim practic de “bunuri de drept public” gestionate de o organizaţie nazistă. Aceste bunuri au fost practic supuse unei duble confiscări: una ca fiind “bunuri ale unei organizaţii fasciste”, iar alta ca fiind bunurile unei organizaţii de “drept public” desfiinţată. 

Bunuri de drept public 

 Comunitatea germană, în negocierile purtate cu guvernul român legate de recunoaşterea Grupului Etnic German, a ţinut la recunoaşterea acestei organizaţii ca fiind de drept public.

După semnarea Dictatului de la Viena în care România a pierdut N-V Transilvaniei, dictat în care România a fost obligată să semneze şi un protocol adiţional prin care: “Guvernul Regal Român îşi ia angajamentul de a pune în toate privinţele în condţii de egalitate pe cei care aparţin Grupului Etnic German din România cu populaţia etnică românească şi de a dezvolta şi de aici înainte poziţiunea grupului etnic german în spiritul hotărării dela Alba Iulia pentru conservarea naţionalităţii germane.”49, s-au purtat o serie de negocieri referitoare la statutul G.E.G. În perioada de până la publicarea decretului de recunoaştere a Grupului Etnic German în Monitorul Oficial, autorităţile raportează diverse incidente ce au în comun populaţia germană care afişa o atitudine sfidătoare şi provocatoare50. Cel mai grav astfel de incident dintre populaţia germană şi cea românească este cel antemenţionat, petrecut la Timişoara în data de 3 septembrie 1940.51

 La 2 Octombrie 1940, Marele Stat Major secţia II, informează Ministerul Afacerilor Străine de ordinul lui Antonescu care cerea continuarea tratativelor începute de Marele Stat Major “pentru stabilirea unui punct de vedere comun în aplicarea practică a principiilor înscrise în Protocolul de la Viena referitor la regimul grupului etnic german din România”, cu participarea câte unui reprezentat al Ministerului Afacerilor Străine şi al Ministerului de Interne. Aflăm de asemenea că din partea germană sunt desemnaţi pentru negocieri, Consulul general Rodde şi Andreas Schmidt.52

 La 18 octombrie 1940, Ministerul Propagandei anunţa în legătură cu conţinutul unui articol apărut în ziarul german National Zeitung (Berna), despre negocierile din ţara noastră referitoare la noul statut al comunităţii germane. În articol se vorbeşte de 7 revendicări ale comunităţii germane şi anume, dubla-cetăţenie, dreptul la folosirea limbii materne, scutirea etnicilor germani de stagiul militar în armata română, o lege specială pentru impozitarea etnicilor germani, suprimarea cenzurii pentru publicaţiile germane, libertatea de organizare pentru tineretul german şi înfiinţarea de organizaţii de apărare ale etniei.53

 În faţa aparentului eşec al negocierilor, Andreas Schmidt, înaintează personal la 24 Octombrie 1940 Preşedenţiei Consiliului de Miniştri, un proiect de statut al Grupului Etnic German în 5 puncte.54 Cu această ocazie el intră în audienţă la Horia Sima (preşedinte al consiliului de miniştri la acea dată) unde militează în favoarea statutului propus, aparent fără a-l informa pe Horia Sima despre stadiul atins la precedentetele negocieri. Acesta promite că vă înainta propunerea germană de statut lui Ion Antonescu, fapt pe care îl şi face. O zi mai târziu Antonescu îl anunţă pe Sima, de refuzul său de a semna statutul. Pe statutul primit de la Horia Sima generalul Antonescu notează (de mână, cum avea obiceiul) următoarea observaţie:

“Dacă se admit aceaste deziderate, se creiază pur şi simplu un Stat în Stat şi condiţiuni prietenice pentru o viitoare autonomie.
În consecinta, nu se poate admite sub aceasta formă.
Plecând dela actul de constituire a Statului Naţional Legionar, se va gasi o altă formulă care să încadreze grupul etnic german în noul Stat nu ca grupare a parte, ci ca elemente componente ale statului.
 D-l Ministru de Justiţie va studia şi discuta cu mine această formulă cât şi aceea care se poate accepta.
General Antonescu.”55

 Cu toate acestea I.Antonescu va semna o variantă uşor modificată a statutului lui Andreas Schmidt, abia la 20 noiembrie 1940 (decret lege 3884)56 decretul fiind publicat practic, cu o zi înaintea vizitei generalului Ion Antonescu la Berlin, vizită ce a avut ca scop aderarea României la “Pactul Tripartit” (23 noiembrie.)57

 Grupul Etnic German a fost fondat ca “organizaţie de drept public” cu autonomie lărgită. Dar, în ultimă instanţă, o instituţie a statului Român. Comunitatea Germană a ţinut să contribuie astfel la unirea forţelor Germano-Române împotriva bolşevismului. Recunoaşterea acestei organizaţii ca şi a statutului său de drept public conferea G.E.G-ului un anume statut în statul Român, motiv pentru care s-a şi urmărit cu multă sârguinţă obţinerea statutului de organizaţie „de drept public”.

 La încheierea războiului, Germania şi aliaţii ei au pierdut, România a trebuit să platească o sumă de 218.000.000 dolari/1938, şi restituiri în valoare de 275.000.000.000. lei/193858 la care putem adauga pierderea Basarabiei, deportări, jafuri, violuri, crime. Pe de altă parte comunitatea germană din România va plăti cu desfiinţarea Grupului Etnic German din România, internarea germanilor în lagare şi deportarea “la munca” în U.R.S.S a acelor membri ai săi care ar fi avut legături cu GEG-ul.

 Odată cu desfinţarea G.E.G a survenit şi confiscarea bunurilor fostei organizaţii naziste, nu bunurile comunităţii, ci doar acelea care au aparţinut G.E.G. (marea majoritate). Deşi iniţial s-au luat măsuri împotriva tuturor cetăţenilor germani, mai târziu s-a stabilit ca simpla apartenenţă la G.E.G să nu constituie o infracţiune59. Confiscarea bunurilor G.E.G nu trebuie izolată de plata uriaşei despăgubiri de război la care au trebuit să contribuie într-o măsură mai mică sau mai mare toţi cetăţenii României.

 Acestea fiind spuse, încheiem această serie de precizări adiţionale menţionând că am fost nevoit să aduc toate aceste date suplimentare deoarece vorbim de “o pagină albă” din istoria noastră naţională şi cititorului meu i-ar fi fost foarte greu să găsească aceste informaţii oriunde în altă parte.

Partea II > Aici

------------------------------------------------------

Surse bibliografice

1 A.M.A.E. Germania Fond: 1920-1944 Dosar: 71 Germania 29,

2 Ibidem pag 28.

3 Andreas Hillgruber Hitler, Regele Carol şi Maresalul Antonescu – realaţiile Germani-Române 1939-1940 – în traducearea Ministerului Aparari Nanţionale 1970, ( B.M.AN. S.II 5225 ) pag 158, Biblioteca Militara Centrala.

4 A.M.A.E. Fond 71. Romania, 1920 – 1944, Vol. VI.

5 A.M.A.E. Fond 71. Romania, 1920 – 1944, Vol. IV.

6 Îndrumari de politica externa “Desfintarea Ligi Natiunilor”, Revizuitrea tratatelor, Alianta Romaniei cu Germania, Discursuri Parlamentare Rostite în anii 1920-1936, pag 109-111

7 Ibidem: pag 9 si 124-140

8 A.M.A.E. Fond 1920-1944, Dosar România 383, pag 25 ( nota 28.363 din 10 II 1939)

9 Florian Banu , Grupul Etnic German din Romania Organizatie de tip totalitar, pag 26.

10 Vasile Ciobanu op citt

11 http://histclo.com/country/ger/reg/fd/ww2/fd-heim.html

12 În 1881 ân Ungaria era fondata Societatea de Maghiarizare a Numelui (Orászragos Névmagyarositó Társaság) ce avea sa fie condusa de Símon Telkes care va scrie si un “manual” despre cum trebuie maghiarizaţi cetăţeni aparţinând altor etnii din imperiu Austro-Ungar. O politica începuta oficial la 1844 prin legea “limbi maghiare” prin care maghiara devenea limba oficiala a administratiei, educaţiei şi religiei. Evident că politica de maghiarizare era mult mai veche dar de la 1844 şi 1881 ea căpăta un caracter legal şi oficial. A se vedea şi http://www.slovakia.org/history-magyarization.htm deasemenea http://www.genealogy.ro/cont/13.htm

13 Dorel Bancos, Social si national în politica guvernului Editura Eminescu Bucuresti 2000, pag 190, Eugen Victor Popa, Minoritațile etnice în statutul național roman, teza de doctorat nepublicata, Bucuresti 1944.

14 ibidem

15 Swastika The Nazi Terror by James Waterman Wise New York, 1933 Harrison Smith and Robert Haas, pag 9. ( disponibila onine: http://www.jrbooksonline.com/PDF_Books/Swastika_The_Nazi_Terror-James_Waterman_Wise-1933-125pgs-GLO_POL.pdf )

16 WORLD WAR II Flags and Artifacts of the Second World War, Zaricon Flag Collection, pag 13. http://www.flagcollection.com/cmsmedia/themes/WWII/WWII.pdf

17 Ludwig-Anton Holzinger pag: 227

18 Dorel Bancos, Social şi naţional în politica guvernului Editura Eminescu Bucureşti 2000, pag 190

19 A.M.A.E Fond Germania 1920-1944, Dodar 71 Germania 1933 pp 15-45

20 Biblioteca Militara Centrala (în continuare B.M,A,N) >Informare asupra lucrarii “Hitlers fremde Heere: das Schicksal der nichtdeutschen Armeen im Ostfeldzug” Dusseldorf, Wien, Econ Vergal, 1976, 545p. Autor Gosztonyi, Péter.< Informare făcuta pentru tovaraşul colonel Marius Androne 1976.

21 Doris L. Bergen, The Nazi Concept of 'Volksdeutsche' and the Exacerbationo f Anti-Semitismi n Eastern Europe, 1939-45 in “Journal of Contemporary History”, Vol. 29, No. 4 (Oct., 1994), pp. 569-582 Published by: Sage Publications, Ltd.Stable URL: http://www.jstor.org/stable/260679

22 ibidem

23 Vezi: For the Homeland: The 31st Waffen-SS Volunteer Grenadier Division in World War II (Stackpole Military History Series) 1, 2010

24 Valdis O. Lumans, Himmler's Auxiliaries, The Volksdeutsche Mittelstelle and the German Minorities of Europe, 1939-1945 (1993). Boehm, Johann Die deutsche Volksgruppe in Jugoslawien 1918-1941: Innen- und Aussenpolitik

25 Ein Jahr; Deutsche Volksgruppe in Kroatien; Sommersonnenwende 1941-1942, Editata de: Das Landespropagandaamt der Deutschen Volksgruppe in Kroatien, in: Essegg 1942.

26 Termenul "coloana a V-a" a apărut în timpul razboiului civil din Spania, el a fost folosit de naţionalistu spaniol Emilio de Mola în timpul unei trasmisiuni radio în luna septembrie 1936. Mola ar fi anunţat atunci că 4 columne se apropie de Madrid ( din direţile: sud, sud-est, vest şi nord) în timp ce o "a cincea coloană" se pregateste să „erupă” chiar în Madrid. Termenul de "coloana a cincea" a fost folosit de atunci pentru a desemna noţiunea denumita clasic "calu troian". Misiunea "coloanei a 5-a" constă în spionaj, sabotaj şi menţinerea unei atare stari de spirit favorabila duşmanulu. ( vezi "Insidious Foes The Axis, Fifth Column and the American Home Front" de Francis MacDonnell, New York Oxford University Press 1995)

27 „The German fifth column in the Second World War", de Louis deJong (Autor), C. M. Geyl (Traducator in eghleza) 1956, si „Nazi Fifth Column Activities: A List of References”, de Library of Congress, 1943, ( vezi: http://babel.hathitrust.org/cgi/pt?id=mdp.39015010435850;view=1up;seq=8 )

28 Tudor Georgescu, “Pursuing the Fascit Promise – The Transylvaniaan Saxon `Self-Help` from Genesis to Empowerment, 1922-1935, in Re-Contextualising East Central European History, Nation, Culture and Minority Groups , Pubished by the Modern Humanities Research Association and Maney Publishing, 2010 pag 58

29 Dumitru Sandru, Divergențe între Grupul Etnic German din Romania si Biserica evanghelica si Romani catolică, în Arhivele Totalitarismului , Anul III Nr. 26-27, 1-2/2000. pag 43

30 SANIC, Fond IGJ-Teritoriu, 492 f 1.

31 Dumitru Sandru, Divergențe intre Grupul Etnic German din Romania si Biserica evanghelica si Romani catolica, pag 43

32 Andreas Hillgruber Hitler, Regele Carol şi Maresalul Antonescu – realaţiile Germani-Române 1939-1940 – în traducearea Ministerului Aparari Nanţionale 1970, ( B.M.A.N. S.II 5225 ) pg 158

33 Dumitru Sandru, Divergențe intre Grupul Etnic German din Romania si Biserica evanghelica si Romani catolica, pag 43

34 Este vorba de partidul infiintat de regele Carol II la 16 decembrie 1938, ca unica organizatie politica a tari. Vezi S.A.N.I.C. Fond F.R.N: 1/1939

35 S.A.N.I.C, Fond P.C.M. 168

36 S.A.N.I.C, Fond DGP 55, 1944 pp 36-37

37 Florian Banu pag 27

38 Dorel Bancos, pag 203

39 Chiar tendinţele separationiste şi autonomiste ale svabilor banateni pot fi puse în legatura şi cu dorinta lor de a scapa de conducerea GEG saseasca si ardeleneasca.

40 Dorel Bancos, pag 203, Florian Banu 27

41 S.A.N.I.C, Fond: D.G.P 55, 1944 pag 30.

42 Nicolae Rădescu (30 martie 1874-16 mai 1953) a fost un militar de carieră, general de corp de armată adjutant si prim-ministru în ultimul guvern democaratic al Romaniei.

43 M.O. 281. din 3 decembrie 1944

44 M.O. Nr 264 din 14 noembrie 1944 pp 12-13

45 Aurel Leucuţia – (1894 jud Timisi – 1964 ) doctor în drept , fruntaş PNT, a ocupat portofoliul Ministerului Economiei Naţionale în al doilea guvern Sănătescu şi în guvernul generalului Nicolae Rădescu. A fost arestat de comunisti şi plimbat prin mai multe închisori, fiind eliberat în 1964 odată cu marea majoritate a deţinutilor politici. Moare în 1964 la scurt timp dupa eliberare.

46 Mihail Romniceanu – (1891 Bucuresti – 1960 Ramnicu-Sarat) avocat şi profesor de drept, membru PNL din partea caruia a fost senator de Hunedoara. Dupa 23 august a fost ministru de finante, mai târziu arestat de regimul comunist, murind în închisoarea de la Ramnicul sărat.

47 M.O. Nr 2 din 3 ianuarie 1945 pp 16-17

48 Istoria Romanilor pag 478

49 S.A.N.I.C. Fond Microfilme, SUA, rola 308 cadrul 471833, Vezi traducerea: B.A.R. III/173812 ( Protocol Dictatului de la Viena) sau original – A.M.A.E, Colectia Tratate, Tratat – Dictatul de la Viena, vezi si M.Manoilescu, Dictatul de la Viena, Memorii, Bucuresti, 1991, op cit, pp 226, 233 si A.M.A.E. fond 71/Romania, vol 383, f. 278, Curentul 1 Septembrie 1940 ( in A.M.A.E. fond 71/Romania, vol 383, f. 279) si Universul, 2 septembrie 1940.

50 Istoria Romanilor 458

51 AMAE Fond Germania 1920-1944, Dodar 71 Germania 1933 pp 15-45

52 AMAE Fond Romania 1920-1944 Doc. 71 Romania 383, pag 312

53 A.M.A.E. Fond Romania 1920-1944 Doc. 71 Romania 383, pag 324

54 S.A.N.I.C. Fond PcM 494/1940 fila 35.

55 S.A.N.I.C. Fond PcM 494/1940 fila 35. si AMAE, Fond Romania 1920-1944, Dosar 71 Romania 383. pp330-331

56 M.O. Anul CVIII nr 275; Joi 21 noiembrie 1940, pag 6 (6530)

57 Coord. Dinu C. Giurescu, Istoria României in Date, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2007. pag 449.

58 S.A.N.I.C. C.C. al PcR 278 /1945

59 C.C al P.c.R 373/1945