Un plagiat ordinar ? Statuia ecvestră a lui Carol I din Bucureşti

 Interesant este faptul că mulţi dintre cei care vor citi acest titlu îşi vor imagina că autorul acestui articol reia „scandalul” plagiatului lui Florin Codre (artistul care a realizat actuala versiune a statuii ecvestre a lui Carol I din Bucureşti) după proiectul sculptorului Ivan Mestrovici (realizatorul variantei interbelice), cu a cărui familie nu s-ar fi putut cădea de acord în privința drepturilor de autor.

 În realitate, ceea ce veţi citi este povestea plagiatului unui plagiat, sau, pentru a rămâne obiectiv, istoria unor șiruri de acuzații de plagiat.

 Prin urmare, să începem cu începutul …

Anii 1930 au fost plini de iniţiative arhitecturale şi culturare; spre exemplu, între anii 1935 şi 1936, a fost finalizat Arcul de Triumf, iar pentru anul 1936 a fost stabilită realizarea a două monumente ecvestre, pentru regii Carol I şi Ferdinand.

 Statuia ecvestră din Bucureşti ar fi trebuit să îl reprezinte pe Carol I, în postura ultra-cunoscută de învingător al Războiului de independenţă, un Carol în uniformă militară, cu faimosul „chipiu” şi în mână cu sabie.

 În 1936 a fost organizat un concurs pentru realizarea monumentelor ecvestre ale regilor Carol I şi Ferdinand. La concurs au participat şi Oscar Han şi Constantin Baraschi. Concursul a fost câştigat în ambele cazuri de către Oscar Han; totuşi, comenzile au fost acordate în cele din urmă sculptorului croat Ivan Meštrović, pentru ambele proiecte.

Proiectul lui Constantin Baraschi (care este şi acum expus la Muzeul judeţean de artă din Ploieşti) il prezintă pe regele Carol I în ipostaza menţionată mai sus, adică în uniformă militară si cu chipiu¹. Statuia lui Carol I din curtea Castelului Peleş, executată de Oscar Han, care reprezinta viziunea acestuia asupra marelui rege, îl infăţişează, pe

acesta tot, în uniformă militară cu chipiu, şi cu un baston-sceptru în mană (care poate fi considerat, de asemenea, ca un simbol al puterii).

 În data de 23 XI 1940, Bran Nicolae (1861-1947), cunoscut pictor şi profesor, născut la Unimăt², cu studii la Satu Mare, Carei, Beiuş, Budapesta, München, Italia, Franţa, care în anul 1899 fusese ales chiar preşedinte al Ateneului Român pentru arte³ , depune la preşedinţia consiliului de Miniştri un memoriu adresat Generalului Antonescu, în care denunţă plagiatul statuii lui “Carol I”.

Data depunerii memoriului nu este deloc întâmplatoare, deoarece, până la 6 septembrie 1940, ţara se aflase sub dictatura lui Carol II. Nu este, deci, deloc ciudată alegerea momentului de depunere a acestui memoriu după schimbarea regimului „Carlist”.

 Memoriul celebrului pictor semnalează autorităţilor că “<Statuia regelui Carol I> viteazul de la Plevna, făuritorul prin sabie al României” este de nerecunoscut, acesta fiind reprezentat „în capul gol şi fară sabie”, acesta precizând:

„Artistul Mestrovici, care fiind străin, nu a cunoscut, nu a simtit personalitatea Regelui Carol I, a copiat o statuie a “Ducelui” Mussolini din Bologna, creaţiunea artistului Giuseppe Graziosi ( 25 ianuarie 1879 -2 iulie 1942).

Va înaintez, odată cu această scrisoare, reproducerea statuei de G.Graziosi, ca să vă convingeţi înşivă.

 După această comparaţie cred că vă veţi convinge că artistul Mestrovici nu va fi vrednic sa încaseze suma fabuloasă de 45.000.000 lei.”

 Pe verso acestui memoriu gasim o "atenționare" semnata "Inspector General" in care se atrage atenția aspra personalități sculptorului croat, a faptului ca el si-a îndeplinit deja contractul, sau că o asemenea polemică ar genera discuți inutile în aristocrația europeana:

 Memoriul este luat în discuţie, primind în final aviz negativ. După analiza celor două lucrări, s-a considerat că atitudinea călărețului este diferită:

„Calul Regelui Carol I e cu nările umflate, mai voinic, în faţă cu piciorul drept mult mai strâns , pe cel stâng mai rezemat, cu gâtul mult mai încordat, cu o coadă de trei ori mai lungă, cu toată musculatura mai viguros stilizată […] pe când calul Ducelui mai graţios, seamănă cu un cal de curse”

„Pe când regele stă „înfipt în şa” cu mantia batută drept de vânt, ducele se ridică drapat cu pelerina valurită, ce dă cu totul altă siluetă”

 In final Referatul catre ministru se încheie subliniind consacrarea mondiala a domnului Ivan Meštrović si reamintește că e vorba de un contract deja finalizat

  Deşi comisia nu a considerat că ar fi vorba de un plagiat, statuia, ca şi întreaga piaţă a palatului, par profund inspirate de arhitectura mussolineana (aşa-zisa „arhitectură fascistă”). Nu putem să nu remarcăm că, într-adevar, Carol I nu avea celebrul său chipiu militar şi nici sabia scoasă, cum apare în majoritatea reprezentărilor referitoare la Războiul de independenţă. Dacă în perioada în care Ivan Mestrovici realiza statuia lui Carol I (1939), arta era influenţată de ascensiunea fascismului ( execuţii la scară monumentală), repetarea aceleiaşi greşeli în 2008 pare de neconcept, mai ales tinând cont că actualul sculptor, Florin Codre, a respins acuzaţiile de plagiat care îl învinuiau că ar fi lucrat după macheta lui Mestrovici. Teoretic, vorbim de o nouă statuie, care se întâmpla să semene cu cea a lui Mestrovici. Problema care apare întotdeauna atunci când vorbim de plagiat este plagiatul greșelilor.  Este mai mult decât firesc ca persoane diferite să ajungă la concluzii corecte fără a se inspira una de

la alta, problema apare atunci când sunt copiate greșelile    

 Una din principalele cauze pentru care trebuie întodeauna citată sursa inspiraţiei noastre trebuie să fie „frica” de a nu suporta povara răspunderii unei greşeli făcute de altcineva.

 În situaţia de faţă, realizătorii proiectului reinstalării „unei statui” a lui Carol I în Piaţa Palatului se află în situaţia delicată în care fie suportă povara raspunderii pentru realizarea unei statui incorecte din punct de vedere istoric, fie vina unui plagiat. Plagiatul ar aduce cu sine o serie de probleme, deoarece s-a stabilit că ar fi necesară obţinerea drepturilor de autor de la urmaşii legali ai scluptorului croat, ca prim pas în vederea reconstituirii statuii lui Mestrovici. Evident, lucrurile sunt şi aici discutabile, deoarece nu a fost vorba de realizarea unei statui noi pe alt amplasament, ci reconstituirea vechii statui, pentru a cărei executare sculptorul croat primise deja o fabuloasa sumă. Mai mult, se pare că acesta a dat statul român comunist în judecată pentru distrugerea operei sale, iar Guvernul Republicii Populare Române a fost nevoit să îi plătească o sumă importantă ca despăgubire⁴.

 Ministrul Culturii de la acea dată, Adrian Iorgulescu, face următoarele precizări, referitor la acuzaţiile de plagiat:

„Se spune în continuare că acolo a fost amplasată sculptura lui Mestrovici, într-adevăr, dar aceasta este o altă sculptură, nu-i aparţine lui Mestrovici. S-a spus că există o polemică între Ministerul Culturii şi familia Mestrovici. Nu există nicio polemică. Domnul Niţulescu a fost şi a discutat, împreună cu domnul Mihai Orvoeanu, cu reprezentanţii familiei. S-au dus special pentru a prelua drepturile de autor pentru a se face o copie după statuia iniţială. Din cauza disputelor dintre moştenitori nu s-a putut. Nu avem o problemă de bani şi chiar guvernul croat a spus că este dispus să plătească contravaloarea drepturilor în baza bunelor raporturi ale guvernelor României şi Croaţiei. Dar nu e o problemă de cine plăteşte, problema e că ei nu se înţeleg între ei. Mai mult, văd că e foarte vocală nora unuia dintre ei, probabil că ea săraca e mai cu buzunarele goale. Dar ei nu se înţeleg între ei. Şi, oricum, nu e vorba despre aceeaşi statuie, ci de o altă statuie. E vorba de o schimbare de peisaj acolo. Ne raportăm la alte realităţi. Între timp, în zona cu pricina au fost amplasate alte obiecte de for public, care nu sunt rezonante între ele şi nici cu aceasta a lui Florin Codre"

Statuia lui Carol I 

Acuzaţia de plagiat a fost lansată de profesoara universitară de limbi clasice Rumiana Mestrovic („nora” cu pricina), soţia lui Matthew Mestrovic, fiul autorului sculpturii iniţiale a lui Carol I. Aceasta a susţinut despre macheta lui Florin Codre, amplasată de probă, că „arată ca statuia lui Mestrovic după o operaţie estetică!“⁵

Florin Codre a răspuns ridiculizând acuzaţiile: „Dacă mă gândesc la câte statui ecvestre sunt în lume... Înseamnă că toate sunt plagiat. Nu puteam să îl fac pe Carol călare pe un căţel sau cu picioarele în sus!“. „Compoziţia mea e pe dos faţă de cea a lui Mestrovic, ideile diferă, el l-a făcut un «stăpân», cu mâna în şold, venit din cer, absent, al meu e un rege activ, dăruit, înfipt în şa. Mestrovic a mers pe o lungime enormă a calului, pe orizontală şi pe verticală, iar la mine e o piramidă, predomină unghiul de 65 de grade“⁶

  

  Rămâne dară vina de a „repeta” greşelile sculptorului croat, un Carol I dezgolit de orice însemn de putere (coroana de oţel, chipiul militar, sceptrul, sabia) care arată mai mult ca un domn ieşit la plimbare într-o pelerină de ploaie. E drept că, dacă avem băgare de seamă, putem observa sub pelerină o uniformă militară greu vizibilă.

 Ce a fost, nu vom şti poate niciodată; unii spun că familia sculptorului croat ar fi avut totuşi intenţia să vândă schiţele originale⁷ , alţii reclamă calitatea reprobabilă a sculpturii⁸ .  Oricum, ca de fiecare dată, autorităţile au acţionat în pripă şi dezinteresat, spun unii din dorinţa de finaliza proiectul înaintea alegerilor.

 De bine, de rău, avem o statuie a lui Carol I în faţa Bibliotecii Centrale Universitare, în locul în care, înainte de comunism, a fost una destul de asemănătoare. Să sperăm că, atunci când vor reconstitui statuia lui I I.C. Bratianu⁹, vor avea mai multă băgare de seamă să nu mai genereze scandaluri de plagiat şi finisare necorespunzătoare a operei.

1.http://www.europeana.eu/portal/record/05812/6EDE920C1F1A8809923DE24713B08548FEDA4046.html

2. Toate datele indica ca ar fi acest Nicolae Bran 

3. http://www.bibliotecasatumare.ro/yacas.html

4. http://rezistenta.net/2010/12/noul-carol-i-update.html

5. http://codresculpture.blogspot.ro/2008/05/carol-i-acuzat-de-plagiat.html

6. ibidem

7. http://codresculpture.blogspot.ro/2008/05/carol-i-acuzat-de-plagiat.html

8. http://rezistenta.net/2010/12/noul-carol-i-update.html

9. http://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-16512166-statuia-lui-ion-bratianu-reconstruita-amplasata-piata-universitatii.htm
10. Dosarul in cauza: DGAS: Fond Ministerul Cultelor si Artelor. Dosar: 89/1940

Alte link-urii:

http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?k=9C370595CDE647BE8CEEAD906D113BD1

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/6/61/Statuia-carol_veche.jpg

http://en.wikipedia.org/wiki/Fascist_architecture

http://images.arcadja.com/graziosi_giuseppe-modello_per_il_monumento_equestre_di_~OMdca300~10510_20020604_NULLPARTEB_495.jpg

http://www.arcadja.com/auctions/en/graziosi_giuseppe/artist/55083/

http://it.wikipedia.org/wiki/Giuseppe_Graziosi

http://ro.wikipedia.org/wiki/Statuia_ecvestră_a_lui_Carol_I_din_București

Decretul 200/1957

- despre mușamalizarea crimelor comise -

 Dintre țările foste comuniste, România a rămas ultima să pună în discuție atât ridicarea unui monument național al victimelor comunismului cât și deschiderea unui muzeu al dictaturii comuniste. Deși foștii deținuți politici nu s-au ascuns nici un moment, ținând numeroase conferințe, simpozioane, comemorări, aceștia au fost de “negasit” pentru mass-media. Presa din România a acordat prioritate la nivel național unor “scandaluri mondene”, violuri, furturi, accidente, relatările deținutilor politici putând fi regasite cu precadere în presa locala (județeana, orășenească). Cu câteva excepții amintirile celor trecuți prin “reeducarea de la Pitești”, “iadul de la Aiud” sau “calvarul Canalului” au fost plasate în categoria “evenimentelor care nu fac reating” și care nu au potențialul de a deveni “știri virale” în mediul online.

 Prin urmare simpozioanele, comemorările, parastasele foștilor detinuți politici au fost în cea mai mare parte ignorate. Toată această stare de fapt, avea să se schimbe din momentul în care doi fosti directori de închisori comuniste au ajuns în lumina reflectoarelor (cazul Alexandru Visinescu, Ion Ficior și mai recent Florian Cormoş), acesta a fost momentul în care întâmplările deținuților politici au dobândit potențialul de a face “reating”.

 După bunul obicei al presei din România, aceleasi fețe care comenteaza de obicei și știrile sportive, și evenimentele politice interne și internaționale, și-au dat pe rând cu parerea despre regimul comunist și cel al penitenciarelor. Între invitații diverselor Talk-show-uri s-a aflat, cei drept și câte un fost deținut politic, aflat în mod evident în inferioritate numerică cu invitații și moderatorii, de reținut că rar, mult prea rar la aceste emisiuni au fost prezenți și istorici sau cercetatori ai arhivelor sau de pe teren.

 Ca de fiecare dată când persoane care nu au o tangență directă cu subiectul în cauză își exprimă o serie de opinii despre acel subiect, apar și erorii. Una dintre acestea opinii eronate, aparent foarte logică, este că nomenclaturiștii nu ar fi fost “atat de proști” încât să lase vreo urmă scrisă, un document, un ordin, care să poată astăzi demonstra negru pe alb uciderea unor persoane încarcerate în penitenciare și/sau colonii de muncă.

 Din câte am afirmat anterior, lucrurile par logice, un criminal nu ar avea de ce sa lase urme, mai ales atunci când ar avea timpul necesar să le acopere. Lucrurile stau altfel cu un regim totalitar, care fiind sigur pe el începe să facă greșeli. Situația fiind următoarea: dacă regimul este foarte sigur pe el, la ce bun i-ar fi fost efortul de a acoperi absolut toate urmele?

 Mergând pe aceasta idee, vă prezint în cele ce urmează una din “scăpările” regimului comunist ce ne dezvăluie “negru pe alb” că în închisorile și coloniile de munca din România a avut loc o exterminare a membrilor considerați ca aparținând clasei “burghezo moșerești”. Inedit este și faptul că autoritățile centrale, inclusiv “Marea Adunare Națională” au consimțit în a mușamaliza acest fapt. Acest document confirmă ipoteza explicată mai sus, referitor la prezența unor dovezi ale crimelor săvârsite de regimul comunist în documentele din acea perioadă.

 Știm din memorialistică că sotiile, copii, parintii celor închiși nu au încetat să încerce să se intereseze de situația celor dragi, ajunși pe nedrept în spatele gratiilor. Chiar și când rudele aflate încă în “libertate” erau inștiințate verbal de decesul sotului, soției, tatălui, aceștia au continuat să încerce să opțină un certificat legal în această privință, nutrind speranța că poate, “decesul” a fost o eroare.

 Așa s-a născut “Decretul 200/1957”, un decret apărut din necesitatea de a scapa “Ministerul de Interne” de numeroasele cereri depuse de familiile celor decedați în penitenciare în condiții “neelucidate”.

 Decretul 200/1957, ( 6 mai 1957) în sine, pare “banal și lipsit de importanță”, doar un alt Decret despre actele de stare civilă. La o examinare mai atenta, obsevam că este vorba de un act care reglementeaza un anume tip de acte, respectiv “actele de stare civila” mai precis certificatele de deces.

Textul în sine este extrem de misterios:

“Prezidiul Marii Adunari Nationale a Republicii Populare Române, decretează:
Articol unic: - Art.35 al Decretului nr. 272 din 30 noembrie 1950, referitor la actele de stare civilă, republicat în Buletinul Oficial al Marii Adunari Naționale a Republicii Populare Române nr.15 din 13 iunie 1955, se completeaza cu aliniat final, avînd urmatorul cuprins:
`declarația de moarte nu s-a făcut până la dată prezentului decret; în aceste cazuri declarația și întocmirea actelor se face potrivit instrucțiunilor “Ministerului Afacerilor Interne`”¹

 Destul de vag! Articolul în sine se vrea o completare a decretului 272 din 30 dec. 1950 referitor la actele de stare civila.

 Pentru a întelege prezentul decret trebuie să întelegem decretul precedent, pe care acesta îl completeaza: Decretul 272, respectiv Articolul 35, care explică situațiile excepționale în care se poate integistra un „act de stare civila”:

“Despre reconstituirea actelor de stare civilă:
Art.35. - Reconstituirea unui act de stare civila se poate cere în următoarele cazuri:
a). când registrele de stare civila nu au existat, sau dacă au existat, sunt pierdute sau distruse;
b). când actul de stare civila a fost înregistrat în străinătate și procurarea lui cu neputință.”

 Prin urmare Decretul 200 vine să completeze modul în care se poate înregistra un act de stare civilă, vorbim practic de o excepție de la regulă, o situație specială, cum se va vedea în continuare.

 Decretul a fost adoptat, în data de 18 martie 1957, printr-o hotărare a Consiliului de Miniștrii și poartă semnătura lui Chivu Stoica ( prim-ministrul al României în perioada 1955-1961, Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România în perioada 24 martie 1965-9 decembrie 1967).

“Privind adoptarea proiectului de decret pentru completarea art.35 decretul 272 din 30 decembrie 1950, referitor la actele de stare civilă, republicat în buletinul oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române nr 15/13 iunie 1955.

Consiliul de Ministrii al Republicii Populare Române,

Adoptă proiectul de decret pentru completarea art.35 din Decretul nr.272 din 30 decembrie 1950, referitor la actele de stare civila, republicat în buletinul oficial al Marii Adunari Naționale a Republicii Populare Române nr.15 din 13 iunie 1955.

Presedintele Consiliului de Miniștri
Chivu Stoica
Bucuresti 18 Martie 1957
Nr.424 ”

 Partea interesantă începe abia acum, legile trimise spre aprobare în perioada comunistă erau însoțite de o expunere de motive și un referat. Acest fapt este puțin cunoscut de către mulți dintre cei care scriu cărți, articole, despre perioada comunistă, și care preferând confortul Bibliotecii Academiei Romane, citează în 90% din cazuri “Buletinele Oficiale”. Expunerea de motive și referatul erau însă, doar pentru ochii celor care aprobau sau votau legile, ele nefiind publicate în “Buletinele Oficiale”. Legea 200 are o expunere de motive, un raport, o notă si un referat (maximum de anexe).

Expunerea de Motive

 Din expunerea de motive aflăm că organele “Ministerului de interne are o serie de greutati generate de numeroasele cereri” ale rudelor persoanelor decedate în inchisori și colonii de muncă, a caror decese nu au fost înregistrate la momentul respectiv, înregistrarea morții acestor persoane aflate în lagărele de muncă și închisori fiind, la acea dată, considerată “inoportună”.

 Din Decretul 200 mai aflăm și că aceste decese au survenit între anii 1947 si 1955, ( adică între instalarea deplină a comunismului în România și începutul perioadei de destindere a actiuni represive) interesant este și faptul că decretul 200 ne indică și clasa din care faceau parte aceste persoane, fiind vorba de “burghezo-moșieri”.

“În penitenciare și coloniile de muncă ale Ministerului Afacerilor Interne, au murit în cursul anilor 1947-1955 un număr de detinuți, fie de moarte naturală, fie prin executarea unor senținte judecatorești de condamnarea la moarte.
 Din această cauză, moartea acestora nu a fost înregistrată la Comitetele Executive ale sfaturilor populare ale locului unde s-a produs moartea, conform dispozițiilor decretului nr 272/1950, referitor la actele de stare civilă.
 Ca urmare a acestei situații, Ministerul Afacerilor Interne are o serie de greutati generate de numeroase cereri ale familiilor celor în cauză, care cer certificate constatatoare ale morții, în vederea reglementării unor succesiuni, încheieri de căsătorii, etc.
 În prezent socotim că se poate face oficializarea morții acestor categorii de condamnați și eliberarea către familiile lor a certificatelor constatatoare a morții.
 Însă înregistrarea morții în registrele de stare civilă nu se mai poate face astăzi, deoarece decretul nr.272/1950 care reglementează problema actelor de stare civilă, prevede înregistrarea morții la data survenirii acesteia, iar posibilitiatea întocmirii ulterioare a actelor de stare civilă o permite numai în anumite condiții, potrivit cărora Comitetele executive ale sfaturilor populare nu pot înregistra moartea condamnaților în cauză.
 Pentru reglementarea acestei situații, vă prezint alături proiectul de decret pentru completarea art.35 din Decretul nr 272 din 30 decembrie 1950, referitor la actele de stare civilă, repubicat în buletinul oficial al Marii Adunării Naționale a Republicii Populare Române nr. 15 din 13 iunie 1955, în sensul că se poate face în prezent întocmirea actelor de moarte pentru acei deținuti pentru care declarația de moarte nu s-a facut de locurile de detenție, la data decesului, cu care dacă sînteți de acord va rog a-l adopta. 

Ministrul Afacerilor Interne.
Alexandru Draghici”

Raportul (nr P.S.o162)

 Din raport (26. 04. 1957) aflăm că proiectul a fost adoptat, dar cu anumite modificări. Marea Adunare Națională nu a fost de acord ca în Decretul 200 “să apară și textul vechi al Art. 35” din care se poate deduce pentru ce tip de acte este destinat prezentul decret. Marea Adunare Naționala și-a aratat nemulțumirea și referitor la formularea “locurile de detentie pentru deținuti”, care a fost înlăturată din decret.

 Decretul modificat (adică cel ce a ajuns până la noi), are aspectul unei simple legi de completare a unei legi anterioare, la prima vedere fiind greu de dedus despre ce e vorba. În stânga foii (raportului) este prezent un “DA” însotit de numele lui Emil Bodnaras ( general al armatei române la acea dată²). Raportul este semnat de Consilierul Referend general-locotelent Muica N.Nicolae.

“Prin H.C.M. Nr424 din 18 martie 1957, s-a adoptat proiectul de decret inițiat de M.A.I., pentru completarea art.35 din decretul nr272/1950, referitor la actele de stare civilă, republicat în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale cuprinde textul vechi al art.35 completat cu aliniatul nou, în sensul ca se poate face în prezent întocmirea actelor de deces pentru acei deținuți pentru care declarația de moarte nu s-a făcut la locurile de detenție la data decesului.
 Prezidiul Marii Adunări Naționale nu este de acord ca în noul decret să apară și textul vechi al art.35, ci numai aliniatul care va completa articolul 35 din care să se scoată cuvintele `locurile de detinere pentru deținuți`.
În acest sens Prezidiul Marii Adunări a dat indicații M.A.I. pentru a reface proiectul de decret și a-l supune din nou pentru aprobare Consiliului de Miniștri.
Cu forma proiectului de decret refăcută de M.A.I. și prezența Consiliului de Miniștri conform indicațiilor date de Prezidiul Marii Adunări Naționale, secția juridica a D.G.T.C.M. este de acord.
 Întrucât în forma aici anexata proiectul de decret satisface nevoile M.A.I., îl supunem spre adopare consiliului de miniștri. 

“Da”
E. Bodnaras 

Consilier Referent
Generar Locoterent,
Muica N. Nicolae"

Nota

 Ministerul Afacerilor Interne - Cabinetul Ministrului vine și cu o Nota, adresata, “Către Consiliu de Miniștri” în care atrage atenția că prezentul decret, “nu se va publică în Buletinul Oficial” : “ci va fi trimis numai președinților Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare Regionale: București  Baia Mare, Cluj, Constanța, Galați, Pitești, Timișoara”.

 De observat că orașele listate mai sus nu sunt alese întamplator, ele reprezinta locații ale marilor închisori sau lagare de muncă. Totodată nu trebuie pierdut din vedere nici nota în sine, care mentioneaza express nepublicarea acestui decret în Buletinul Oficial. Deși în perioada comunistă numeroase decrete nu ajungeau în Buletinul Oficial, aceasta notă ar trebui să ne dea de gândit.

 Nota poartă semnătura generalului-colonel, Alexandru Draghici ( în calitate de Ministru al Afacerilor Interne³) :

“Ministerul Afacerilor Interne
Cabinetul Minstrului
nr. 050877 din 11.IV.1957

Secret.
Ex.nr.1. 

 Vă trimitem alăturat proiectul de decret pentru completarea art.35 din Decretul nr. 272 din 30 decembrie 1950, referitor la actele de stare civilă, republicat în buletinul oficial al Marii Adunari Naționale a Republicii Populare Romane nr.15 din 13 iunie 1955, rugîndu-vă sa-l treceți pe ordinea de zi.
 Decretul nu se va publica în buletinul oficial, ci va fi trimis numai președinților Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare Regionale: București, Baia Mare, Cluj, Constanta, Galati, Pitesti, Timisoara. 

Ministerul Afacerilor Interne General Colonel,
Alexandru Draghici”

Referatul

 Ca mai toate decretele comuniste, Decretul 200 este însotit și de un referat care prezintă o sinteza a decretului. Acest referat fiind foarte complet ne ofera o viziune de ansamblu asupra legii 200/1957.

 Astfel aflăm ca “în penitenciare și coloniile de munca”, “au murit în decursul anilor 1947-1955 un număr de deținuți” decese care nu au fost înregistrate “datorita condițiilor politice existente în acea perioada”, “mai ales că printre cei în cauza se gaseau și unele elemente care au avut rol politic în timpul regiumului burghezo-moșieresc”.

 Referatul ca și decretul în sine ne arată că organele represive deveniseră atât de sigure pe ele, încât recunoasteau în scris că elemente de conducere ale clasei “burghezo-moșierești” muriseră în penitenciarele din țară în condiții ce faceau înregistrarea decesului “inoportună”.

“Direcțiunea Generală a treburilor Consiliului de Miniștri Referat nr. PS 0162
Secția Specială 11.03.57 

De acord; propun a aproba.
Emil Botnaras 

De acord cu referatul
Consilier Referent
General Locotelent
Muica N. Nicolae

• Inițiator: – Ministerul Afacerilor Interne .

• Obiectiv: - Proiect de decret pentru completarea art.35 din decretul nr272 din 30 decembrie 1950, referitor la actele de stare civila, republicat în Buletinul Oficial al Marii Adunari Naționale a R.P.R. nr.13 iunie 1955.

• Avize: - Nu sunt Necesare
• Analiză: - În penitenciare și coloniile de munca ale Ministerului Afacerilor Interne, au murit în cursul anilor 1947-1955 un numar de deținuți, fie de moarte naturală, fie prin executarea unor sentințe judecatorești de condamnare la moarte.
  Datorită conditiilor politice existente în acea perioada s-a considerat inoportună oficializarea

unora dintre aceste cazuri, mai ales că printre cei în cauză se gaseau și unele elemente care au avut un rol politic în timpul regimului burghezo-moseresc.

Din această cauză, moartea acestora nu a fost înregistrată la comitetele executive ale sfaturilor populare ale locului unde s-a produs moartea, conform dispozitiunilor decretului nr.272/1950, referitor la actele de stare civilă.

Ca urmare a acestei situații, M.A.I. are o serie de greutăți provocate de numeroasele cereri ale familiilor celor în cauză, care cer certificatele constatatoare ale morții în vederea unor succesi- uni, încheieri de casatorii etc.

În prezent M.A.I. socotește că se poate face oficializarea morții acestei categorii de condamnați și elibererea către familiile lor a certificatelor constatatoare a morții, însă inregistrarea morții în registrele de stare civilă nu se mai poate face astăzi. Aceasta, deoarece decretul nr.272/1950 care reglementează problema actelor de stare civila, prevede înregistrarea morții la data cand ea a survenit, iar posibilitatea intocmirii ulterioare a actelor de stare civila o permite numai în anume condiții, potrivit cărora comitetele executive ale sfaturilor populare nu pot înregistra moartea condamnaților în cauză.

 Pentru reglementarea acestei situații, M.A.I. a întocmit un proiect de decret prin care propune completarea art.35 din decretul 272 din 30 decembrie 1950, referitor la actele de stare civilă, în sensul că se poate face în prezent întocmirea actelor de moarte pentru acei deținuți pentru care declarația de moarte nu s-a făcut pe locurile de detenție la data decesului.

Cu prevederile proiectului de decret, secția Juritica a D.G.T.C.M. este deacord.

• Concluzii: - Față de cele raportate mai sus, supunem spre aprobare proiectul de decret în forma aici anexată.
• Propun ca decretul să fie publicat în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale.

Șeful secției:
Maior. Nicolae Stefan

 Emiterea acestui decret trebuie pusă în legatură cu moartea lui Stalin, survenită în martie 1953 și cu primirea României în O.N.U.⁴ în 14 decembrie 1955 ( prin decizia A/RES/995)⁵.     
 Practic statul comunist încerca să prezinte aparența unei schimbări, tot în legătură cu aceasta situație au avut loc și seria de eliberări colective ale deținuților politici din perioada 1960 – 1964.

  Printre actele de deces emise atunci s-a aflat și cel al Iuliu Maniu, locul morții “Sighet”, anul 1953, la data respectvă “fără ocupație” act de deces emis in 1957, evident în urma decretului 200/1957.

======================================================================

1 S.A.N.I.C

2 De asemenea și spion sovietic.

3 Dreghici Alexandru n. 27 septembrie 1813 în localitatea Tisau, judetul Buzau – m. la 12 decembrie 1993, Budapesta. Președinte al Mari Adunării Naționale, 28 decembrie 1949 – 26 ianuarie 1950, Ministru de interne între 28 mai si 20 septrmbrie 1952 și mai apoi intre 19 martie 1957 si 27 iulie 1965. vezi Stelian Neagole – Oameni Politici Romani – enciclopedie Machiavelli București 2007 pag 248.

4 Dictionarul penitenciarelor din Romania Comunista (1945-1967)

5 http://www.mae.ro/node/1588

Fotografii:
Foto 1: cu închisoarea ( este vorba de inchisoarea Jilava), fotograf eu 2013.
Foto 2: S.A.N.I.C. Decrete
Foto 3-4: (gif)  S.A.N.I.C. Decrete
Foto 5: ( Certificat moarte Iuliu Maniu) wikipedia - fotografie aflata in domeniu public.

Grupul Etnic German trecut şi prezent

 Dacă este greu sau nu, să vorbeşti despre un subiect pe care nu l-a mai abordat nimeni, asta este discutabil, dar cu siguranţă este greu să vorbeşti pe marginea unui subiect pe care toată lumea crede că il cunoaşte foarte bine¹.

 Lupta împotriva mentalităţilor este una cu adevărat dificilă iar atunci când la o serie de idei preconcepute se adaugă şi ceea ce putem numi “vulgarizarea ştiinţelor” victoria pare imposibilă. Accesul tuturor la informaţii, în special prin intermediul internetului a creeat şi o “vulgarizare a ştiinţelor”, prin urmare aproape oricine se poate considera expert în orice. Reţete medicale, lecţii de istorie, arheologie, sfaturi juridice, ne sunt astăzi oferite de diverse persoane: ziarişti, actori, rapsozi, politicieni, prezentatori tv, care posedă, ce-i drept, o gamă variată de calităţi mai puţin, o specializare în domeniul în care vorbesc.

 Prin urmare, având în vedere că, urmează să prezint un subiect despre care abia dacă s-au scris în română câteva articole² (cu precadere în revistele de specialitate), vă rog a îmi acorda timpul necesar unei scurte expuneri despre acest subiect.

 Grupul Etnic German³, subiectul nostru de astăzi, a reintrat în atenţia generală, după cca 70 de ani de absenţă, odată cu discuţiile pe marginea numirii domnului Klaus Iohannis în funcţia de “vice-premier”.

Legătură dintre K.Iohannis, primar al Sibiului, şi defuncta organizație nazistă, fiind următoarea: K. Iohannis, aflat în fruntea “Forumul Democrat al Germanilor din Romania” ( una dintre organizaţiile germanilor din România, similară cu U.D.M.R.) prin implicarea unor politicieni români, precum Adrian Năstase, a preluat drepturile patrimoniale ale sus-numitei organizaţii naziste ( pactul Nastase-Iohannis⁴). Aceasta poveste incepe in 27 februarie 2007 cand Hans Klein (preot evanghelic şi consilier local), în calitatea de preşedinte al organizaţiei municipiului Sibiu a Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), a chemat în judecata municipiului Sibiu reprezentat de primarul Klaus Iohannis (şeful sau în F.D.G.R., -Iohannis fiind preşedintele organizaţiei la nivel naţional!-). Instanţa a admis cererea domnului Hans Klein, iar sentinţa civilă nr. 2790 din 28 mai 2007, la dosar nr. 1672/306/2007, nu a fost atacată de nimeni şi a rămas definitivă. Astfel în mod oficial, printr-o sentinţă definitivă, F.D.G.R. devine succesorul organizației⁵ naziste care face obiectul prezentului studiu.

 Despre Grupul Etnic German trebuie înţeles că, atât înfiinţarea cât şi desfiinţarea sa, au fost dictate României de forţe externe şi prin urmare statului român nu i se poate reproşa aproape nimic în legatură cu această organizaţie. Grupul Etnic German, este menţionat pentru prima oară în Dictatul de la Viena, la acea dată, Germania se temea ca românii să nu se prindă că rapturile teritoriale fuseseră parte a unui plan german (numit Fruhling Offensive, adica ofensiva de primăvară)⁶ menit a slăbi statul român și a-l aduce în aria de influenţă a Reich-ului⁷. Prin urmare, la Viena la 30 august 1940, pe lângă actul propriu-zis al “Dictatului de la Viena” s-a semnat de către miniştri Afacerilor Străine, român și german (adică M.Manoilescu și Joachim Von Ribbentrop) și urmatorul acord:

“În dorinţa de a consolida situaţia grupului etnic german din România potrivit relaţiilor prieteneşti dintre România si Germania, guvernul Regal Român si Guvernul Reichului au convenit următoarele:

Guvernul Regal Român işi ia angajamentul de a pune în toate privinţele în condţii de egalitate pe cei care aparţin Grupului Etnic German din Romania cu populaţia etnică românească și de a dezvolta și de aici înainte poziţiunea grupului etnic german în spiritul hotărării dela Alba Iulia pentru conservarea naționalităţii germane”⁸

 În ciuda faptului că minoritatea germană prosperase sub statul român, mai ales ţinând cont că pană la 1918 germanii din fosta provincie “Erdely” fuseseră aproape maghiarizaţi şi doar sub stăpânirea română, etnicii germani au avut şansa unei re-germanizări (şcoala, biserica, instituţii), României îi este impus, odată cu Dictatul de la Viena, semnarea unui protocol adiţional privind respectarea angajamentelor luate la Alba Iulia în 1918 privind minorităţile, de această dată cu trimitere directă la minoritatea germană. Prin urmare, toate datele indică impunerea acestui protocol ca o “garanţie” ca statul român nu va trece la represalii împotriva etnicilor germani⁹.

 Prin urmare, Grupul Etnic German va fi infiinţat juridic la 20 noiembrie 1940 (decret lege 3884) ¹⁰ practic, cu o zi înaintea vizitei generalului Ion Antonescu la Berlin, vizită ce a avut ca scop aderararea României la “Pactul Tripartid” (23 noiembrie.)¹¹

 De reţinut că naşterea acestei organizaţii naziste nu a avut o conjunctură foarte “democratică”, diplomaţia românească fiind nevoită sa tacă si să accepte formarea “Grupului Etnic German”.

Conform Monitorului Oficial, Grupul Etnic German era declarata persoană juridică română de drept public (Art.1), aparţineau acestei organizaţii “toti cetăţenii români care prin confesiunea lor la poporul german, au fost recunoscuţi ca fiind de origine etnică germană”(Art.2)¹²

Tot prin acest decret ( art. 3) se recunoaşte şi existenţa partidului “Muncitorilor Naţional Socialist German”, care reprezenta politic Grupul Etnic, acesta fiind și singurul partid care va funcţiona în România, după desfiinţarea Miscării Legionare, până la întoarcerea armelor.

 Deşi o parte dintre cei care au tratat acest subiect au înclinat să spună ca “etnicii germani nu au avut de ales”, nici la inscrierea in G.E.G. și nici la înrolările în SS / Wehrmacht / Todt¹³ în realitate documentele indică clar că statul român a făcut tot ce a putut pentru a asigura voluntariatul înscrierilor și înrolărilor¹⁴.

 Problema pare a fi simplă, germani din România au avut posibilitatea de a raporta statului român abuzurile comise, de Grupul Etnic German și de a da prioritate legilor române. Cu toate aceastea ei au ales Vaterland-ul ( nu că îi condamn, dar faptele sunt fapte) și făcând aceasta ei au făcut practic un pariu¹⁵. De altfel, rapoartele serviciilor din 1945, aratau clar resemnarea populaţiei germane care era perfect conştientă că au pierdut războiul¹⁶.

 Istorici care au tratat acest subiect precum Claudiu M. Florian, Florian Banu, Vasile Ciobanul sunt cu toţii deacord că în realitate prin formarea G.E.G-ului, Germania nazistă preia controlul comunitaţii germane din România ( care fusese destul de divizată până la acea dată).

 Pentru germanii din România, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată odată, desfiinţarea partidelor și crearea F.N.R. de catre Carol II¹⁷, a urmat aderarea germanilor la FNR (10 ianuarie 1939) cărora guvernul le aproba funcţionarea “unei reprezentaţe a intereselor generale culturale, sociale, economice ale Germanilor din Romania” ( Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien) în cadrul F.N.R., sub preşedinţia lui Fritz Fabritius¹⁸ susţinut inițial de cercurile germane. Înlăturarea Landesfuherer-ului Fabritius câteva luni mai târziu şi impunerea lui Wolfram Brukner ca lider al comunităţii germane (11 octombrie 1939), atunci când Fabritius devenise indezirabil în ochii cercurilor bucureştene, a simbolizat momentul pierderii autonomiei germanilor din Romania faţă de Berlin¹⁹.

 În fruntea Grupului Etnic German va fi numit direct de la Berlin Andreas Schmidt²⁰ la 26 septembrie 1940, scopul acestei organizaţii şi principala misiune a lui A. Schmidt ( acesta se intorcea în țară 1939, după o lunga ședere în Germania unde devenise membru SS) a fost organizarea eficientă după model nazist a germanilor din România şi realizarea de înrolări pentru Wehrmacht, SS și Todt.

Grupul Etnic German împreună cu Partidul Muncitoresc National Socialist cu care se confunda a controlat o serie de organizaţii de inspiraţie nazistă precum: „Einsatzaffel”, „Deutsch Manmschafr”, „Deutsch Arbeiterscheft”, „Deutsch Arbeiterschejt”, „Landesbaarerscheff”.

 Datele indică că această organizaţie a dat Germaniei Naziste 50.000/55.000 de soldaţi inclusiv în infamele unităţi SS, şi cca 15.000-20.000 de lucrători în industria germană ( Organisation Todt ). Ideea folosirii etnicilor germani din România în armata germană se pare că a apărut în anul 1939, când după izbucnirea războiului, 350 germani originari din România, aflati in Germania, la studii, s-au oferit voluntari pentru armata germană.

Principala problemă a fost că cetăţeni români nu puteau fi înrolaţi în alte armate, prin urmare înrolările îmbrăcau diverse forme precum plecări la “muncă”, “specializare”, “şcoală”, sau chiar trecere ilegală a frontierei²¹. În 1940 a avut loc “1000-Mann Aktion” sub coordonarea lui Heidrich Himmler din Germania şi Andreas Schmidt, acţiune care işi propunea recrutarea a 1000, de voluntari²². Mare parte dintre aceştia vor ajunge înrolaţi în Divizia 2 SS Panzer “Das Reich” (ca şi alţi etnici germani, din Banatul românesc, înrolaţi ulterior), această unitate a fost acuzată şi condamnată la Nürnberg pentru masacrul de la Oradour-sur-Glane²³

 Deşi Guvernul Român se arată iniţial intansigent în legătură cu înrolarea cetățenilor germani, în faţa unor presiuni considerabile din partea Reichului, începe treptat sa facă concesiuni, de exemplu la 1 iulie 1941²⁴ si la 16 noiembrie 1942²⁵ si se emite cate un decret lege pentru amnistierea unor infracţiuni legate de dezertare, abia la 12 mai 1943, guvernul român işi dă acceptul în vederea înrolării etnicilor germani doar în regim de voluntariat.

 O mare parte dintre voluntari au fost înrolați în divizia 7 Munte SS “Prinz Eugen”²⁶ ( staționată în Iugoslavia) care se afla sub comanda generalului Arthur Phleps etnic german din Romania²⁷

Naționalismul G.E.G. a degenerat în idei de superioritate rasială şi cultură, ajungând chiar în a cocheta cu ideea creării unui Donalaund ( o regiune “a Dunării de jos” constituită din Banatul istoric), conform unor date strânse de serviciile noastre, populația ne-germana de aici urmând a fi deportată în Trasnistria "împreună cu ţiganii". Referitor la Transilvania aceasta urma să devină şi ea o regiune a marelui Reich²⁸.  Referitor la rasismul cultivat în acea perioada de lideri comunități germane între etnic săi, o notă a jandarmerie ne semnalează apariția unui ceritficat de arian în cadrul etniei germane:

“Printre minoritarii germani din Romania cricula un fel de carnete denumite “AHFNPASS-URI”/ pașaportul strabuilor, cu care persoanele de origine germană caută a se stabili originea lor ariană.”²⁹

 Relația etnicilor germani cu statul român era definita de Volksgruppenfrer-ul A.Schmidt, într-o cuvântare, ținută la Sibiu la 9 febroarie 1941 astfel: “Nu suntem nimic altceva decât o parte a marelui popor german și raportul nostru cu statul este raportul Germaniei cu România”³⁰

Arhivele românesti sunt pline cu rapoarte realizate de diverse servicii şi direcţii precum “SSI”, “Jandarmerie”, “Poliţie”, “Consiliul de miniştri” în care ne sunt relatate apariţia unor sentimente anti-româneşti manifestate prin diverse acțiuni precum: germanizarea numelor străzilor din Timişoara, înlăturarea tablourilor cu Regele Mihai și Antonescu şi înlocuirea lor cu tablouri cu Adolf Hitler în diverse clădiri publice din zonele cu populaţie majoritar germană, prezenţa steagurilor româneşti disproporționata că număr şi mărime, în comparaţie cu drapelele naziste, la întrunirile publice ale etnicilor germani. La acestea se pot adăuga şi unele mai grave, precum refuzul de a se prezenta la încorporare în armata româna sau refuzul de a ceda rechiziţiile obligatorii cerute de statul român ( Legea nr 139/1940³¹), motivând ca etnici germani contribuie la rechiziţii petru armata germană.

 De reţinut că toate acestea se întâmplau în timp ce românii mureau alături de germani pe frontul de est. Mai mult, în timpul operaţiunii Barbarossa, autorităţile române s-au confruntat cu dezertări importante ale etnicilor germani, care descompletau unităţile române pentru a se înrola în armata germană.

 Tineretul german din țară se pregatea pentru atoaparare, în acest sens organizând diverse acțiuni³². Dintr-un răspuns al Marelui Stat Major Sectia II, pentru GEG, aflam că tineretul german primise autorizatie să facă trageri cu arme “Geco”, totus autoritățile române exerciatu presiuni ca armele să fie inregistrate conform legilor in vigoare³³.

Toţi istoricii conclud că G.E.G-ul s-a completat ca un “stat in stat”, fapt ce tindea să se agraveze cu trecerea timpului ( 1940-1945). Astfel G.E.G, a preluat învăţământul confesional şi cel de german de stat³⁴.

 La, 1 noiembrie 1941 este publicat decretului lege nr.3097 prin care G.E.G -ul primea dreptul să înfiinţeze şi să coordoneze şcoli primare, secundare şi alte instituţii educaţionale, în cadrul acestora G.E.G-ul obţinea autonomie educațională, putând folosi propriile planuri de învăţământ, programe analitice şi de examene, acestea trebuind doar să fie aprobate de Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor:

Art.1 ''Grupul Etnic German din România ca persoană juridică de drept public , are dreptul de a înfiinţa şi conduce şcoli de grad primar şi secundar teoretice şi practice şi institute de educaţie germană de orice categorie. În raport cu statul Român, Grupul Etnic German din România este reprezentat în ce priveşte învăţământul prin secţia şcolară a Grupul Etnic German''³⁵.

 Ca particularitate poate fi reţinut ateismul lor agresiv îndreptat împotriva germanilor care se ţineau după religia "inventată de jidani" (n.a. Creştinismul), educaţia tineretului trebuia făcută după perceptele naţional socialiste în care creştinismul nu avea ce căuta. A. Schmidt, liderul grupului etnic german, a afişat o atitudine ateistă, el expimându-se împotriva unei “lupte pentru cucerirea unei vieţi de apoi inexistente” sau că ''religia noastră este istoria noastră ( a dat chiar exemplu cand şi-a înmormântat soţia fără slujbă religioasă³⁶).

 Pentru a contracara “influenţa” preoţilor, hitleriştii germani, organizau duminică manifestări sportive în vecinătatea bisericilor şi promovau diverse sărbători păgâne vechi “ale arienilor” care erau sărbătorite “la concurenţă” cu cele creştine. Astfel, la data de 21 decembrie al fiecărui an s-a încercat introducerea serbării “focului” sau a “solstiţiului de iarnă” iar in paralel se sublinia originea “străină” a crestinismului:

“21 decembrie al fiecarui an serbarea focului sau al solstiţiului de iarnă când se ard trunchiuri uriaşe de brad în contemplaţia evlavioasă a adepţilor”³⁷

“ Astfel cu prilejul sarbătorilor în aer liber a solstiţiului de iarnă sau vară , se aprind ruguri mari împodobite cu zvastica, iar în cuvântul ţinut de unii fruntaşi s-a arătat că în acest mod se preamăreşte Dumnezeul străbunilor care nu este acela impus de om dintr-o rasă străină.''³⁸

 Este de reţinut că, nazismul acestei organizaţii nu a fost unul mimat sau de conjunctură (steagul cu zvastica, uniformele, portretele lui Hitler, toate au fost prezente), mai mult în cadrul minorităţii germane au existat şi câţiva membri care au încercat să se opună nazificării, precum Episcop Friederich Muller din Sibiu³⁹ sau Hans Otto (1890-1953)⁴⁰. Reţinem că nu vorbim de situaţie fără vinovaţi şi în care toţi etnicii germani s-au lăsat duşi de val din lipsă de alternative. Grupul Etnic German şi partidul Muncitorilor Naţional-Socialist au fost cât de naziste se poate şi din păcate, marea parte a etnicilor germani, în special tineri, s-au lasat infectaţi de virusul supremaţiei rasiale.

 După începerea negocierilor de pace, României îi este impus să interzică şi să confişte bunurile organizaţiilor fasciste și naziste. Sunt luate în discuţie Mişcarea Legionară și Deutsche Volksgruppe, se concluzionează că M.L. a fost deja desfinţată în 1941⁴¹ ( şi bunurile confiscate) şi prin urmare Deutsche Volksgruppe este cea care face obiectul tratatului: “Mișcarea legionara fiind desființată legal de la 21 ianuarie 1941, nu mai era necesară un nou act formal de dizolvare”⁴² 

 Deşi iniţial aproape toţi germanii au fost internaţi în lagăre sau arestaţi la domiciliu, mai târziu, autorităţile au stabilit că simpla apartenanţă la G.E.G. nu constituia o infracţiune, doar liderii fiind consideraţi principalii vinovaţi⁴³. Aceştia din urmă au fost deportaţi în URSS⁴⁴ unde li s-a pierdut urma, de exemplu Andreas Smith a fost trimis la lagărul Vokuta⁴⁵ de dincolo de Cercul Polar unde și moare, în contidti neelucidate probabil, în 1948, după alte surse, ar fi murit în minele din Dombas în 1950 ⁴⁶.

De reţinut că, Grupul Etnic German a fost desfiinţat prin Decretul – Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, semnat de regele Mihai al României⁴⁷ şi nicidecum printr-o lege de naţionalizare. La 2 Ianuarie 1945 se înfiinţează Comisariatul G-ral pentru lichidarea Grupului Etnic German şi se trece la identificarea bunurilor mobile şi imobile ale aceste organizaţii⁴⁸.

 Deutsche Volksgruppe şi-a obţinut patrimoniul astfel: a) prin absorbţia vechilor organizaţii germane, b)

prin participarea la Legea Romanizării adică preluării/confiscării de bunuri evreieşti⁴⁹, c) datorită banilor primiţi de la Hitler şi banilor acordaţi de Antonescu în diverse situaţii.

 După revoluţie în urma unor înţelegeri între Klaus Iohannis şi Adrian Nastase⁵⁰ şi ulterior Victor Ponta⁵¹, Forumul Germanilor din Romania, ce se revendicase ca succesor al Deutsche Volksgruppe⁵² primeşte garanţii în vederea restituirii patrimoniului nazist. Din acest patrimoniu ştim că fac parte şi proprietăţi cumpărate cu bani de la Hitler ca şi foste proprietăţi evreieşti⁵³ sau bunuri aparţinute la diverşi particulari germani care au fost constrânşi să işi vândă/cedeze bunurile în folosul naţional-socialismului.

Din punct de vedere istoric doresc să subliniez următoarele aspecte:

1. Grupul Etnic German nu a fost nici înfiinţat nici desfiinţat ca urmare a voinţei “democratice” a statului Român ( înfiinţare = al III Reich; desfiinţarea = URSS).
2. Restituirea patrimoniului unei organizati naziste prin decizii judecătoreşti intră în directă contradicţie cu tratatele internaţionale semnate de România⁵⁴ ( articolul 15 al Convenţiei de Armistiţiu⁵⁵  din 12 septembrie 1944 și art 5 Tratatului de Pace⁵⁶, ţinând cont că în cazul conflictelor între legislaţia internă şi tratatele internaţionale ratificate de România au prioritate cele internaţionale)
3. Liderii Grupului Etnic German au fost deportaţi şi exterminaţi în URSS, stabilirea calităţii de succesor de către o altă organizaţie cu alţi membri ce au altă doctrină politică şi un alt nume pare imposibilă. ( de ex: Andreas Smith a murit la lagărul Vokuta din URSS)
4. Grupul Etnic German a fost înfiinţat ca persoană juridică de “drept public” ne întoarcem la dreptul roman si citam: “Publicum ius est quod ad Statum Rei Romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitate pertinent”⁵⁷ adica traducere ce este “de drept public” aparţine Statului. Fapt recunoscut si de legislaţia Europeană care când vorbeşte de finanţare precizează:

“2.2.3 Persoană juridică de drept public

Autoritatea publică reprezintă orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public”⁵⁸

 De fapt aşa a fost şi modul cum au fost “salvate” bunurile GEG când ruşii le-au sigilat şi au dorit să le preia ca fiind “bunuri inamice”, atunci statul român a demonstrat că de fapt este vorba de “bunuri de drept public” şi ele practic aparţineau statului, personalitatea juridică a G.E.G fiind similară cu a unui minister.

in incheiere …

Problema revendicări patrimomiului G.E.G. ne pune în fața unui paradox, Klaus Iohannis, lider al Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR), membru P.N.L. din 2013, a fost susținut în demersurile sale legate de patrimoniu G.E.G. ințial de Adria Nastase și mai târziu de Victor Ponta, același Ponta care s-a opus, în marte 2014, aduceri domunului Klaus Iohannis la guvernare. Mai mult seful domunului Klaus Iohannis din P.N.L., domunul Crin Antonescu este și initiatorul unui proiect de lege pentru condamnarea MiscariLegionare, acelasi Crin Antonescu nu are însa nici o problema cu faptul ca FDGR (federatie condusa de Iohanis) revendica niste bunuri naziste.

Q.E.D

P.S.

 Este interesant să vedem cum se va face partajarea între bunurilor organizaţiei naziste “de drept public” GEG şi bunurile Partidului Muncitorilor National-Socialist German ( cu care aceasta era, practic asimilată), evitându-se bunurile confiscate/preluate abuziv de la evreii ( legea romanizării) sau de la germanii opozanţi, sau cele cumpărate cu bani nazişti (intrăm pe alte tratate internaţionale), ca ong-ul de drept privat Forumul Germanilor din Romania să preia strict bunurile “organizatiei naziste” a caror succesori se revendica!

===========================================

1 Precum relația noastra cu Germania în cel II-lea razboi mondial, presupusul respect al germanilor față de noi, frăția de arme sau presupusa noastră “trădare”.

2 De scris s-au scris in germana, mai multe lucrari, in care paradoxal “nemti” nu s-au rusinat deloc sa prezinte caracterul totalitar si nazist al acestei organizati, vezi: Johann Böhm: Hitlers Vasallen der Deutschen Volks-gruppe in Rumänien vor und nach 1945, Peter Lang, Frankfurt am Main 2006, deasemenea Milata, Paul: „Der Lebenslauf des «Volksgruppenführers» Andreas Schmidt“, in: Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, Nr. 28.(99.) Jg., Heft 1/2005, S. 72-76. si Hockl, Hans Wolfram: Deutscher als die Deutschen. Dokumentarische Studie über NS-Engagement und Widerstand rumäniendeutscher Volkspolitiker, Linz 1987.sau Popa, Klaus (Hrsg.)Akten um die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 1937-1945

3 Vezi raportul Raportul politiei din 1941 D.G.P. 160/1941 34-71

4 Aparent începuturile retrocedarii bunurilor fostei organizatii hitleriste catre “Forumul Democrat al Germanilor din Romania” are la baza o intelegere dintre Adrian Nastase (ca președinte al Partidului Social Democrat)  și Klaus Werner Johannis (ca reședinte al Forumului Democrat al Germanilor din Romania), semanata in 2002 - http://miris.eurac.edu/mugs2/do/blob.pdf?type=pdf&serial=1037271012021

5 http://www.justitiarul.ro/forumul-democrat-al-germanilor-din-romania-fdgr-condus-de-klaus-iohannis-se-declar-oficial-continuatorul-partidului-nazist-din-al-doilea-rzboi-mondial/

6 Florian Banu “Grupul Etnic German din Romania – Organizatie de tip totalitar-”, in Arhivele Totalitarismului Nr- 1-2 din 2001 pag 26

7 De altfel se pare ca lideri germanilor din Banat erau informati despre continutul protocolului aditopnal secret al pactului ribbentrop molotov ( 23 august 1939), inainte de notele ultimative sovietice (26-27 iunie 1940).

8 S.A.N.I.C. Fond Microfilme, SUA, rola 308 cadrul 471833, Vezi traducerea: B.A.R. III/173812 ( Protocol Dictatului de la Viena original – A.M.A.E, Colectia Tratate, Tratat – Dictatul de la Viena – .)

9 O serie de istorici, deasemenea, inclina spre aceasta pozitie

10 M.O. Anul CVIII nr 275; Joi 21 noiembrie 1940, pag 6 (6530)

11 Coord. Dinu C. Giurescu, Istoria României in Date, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2007. pag 449.

12 MO. Anul CVIII nr 275; Joi 21 noiembrie 1940, pag 6 (6530)

13 Denisa Florentina Bodeanu, Emigrarea etnicilor Germani din Romania, in “Saşi Transilvaneni intre Statornicie si dezrădăcinare” Biblioteca Muzeului Bistrita, Bistrita 2006, pag 374

14 In protocolul privind inrorarile in SS. Partea romana a tinut ca in acest protocol sa fie mentionat expres caracterul lor voluntar. Mai mult inrorarile se puteau face doar dupa depunerea unei declarati scrise de voluntariat. ( a se vedea pentru mai multe detalii: Ottmar Trasca Etnicii germani din Romania in Wafen S.S. 1940-1944).

15 De asemenea putem considera ca Romania a facut un pariu, un pariu pentru Hitler, pariu care a costat Romania 218.000.000. dolari/1938, si restituiri de 275.000.000.000. lei 1938 (vezi CC al PcR 278 /1945).

16 Un fapt de neimaginat s-a intamplat odata cu revendicarea Forumului Democrat al Germanilor din Romania a averi G.E.G. pariata pe Hitler si pierduta in 1945.

17 Vezi: S.A.N.C. Fond F.R.N: 1/1939

18 S.A.IN.I.C, Fond P.C.M. 1682

19 Vasile Ciobanu op cit 219

20 Acesta era grinerele inaltului demnitar nazist Obergruppenfuherul SS Gottlob Christian Berger ( 16 jul. 1896 – 5 ian 1975) sef al departamentului Central SS ( SS Hauptamt). Andreas Schmidt era un sas nascut in 1912, in comuna Manarade (Donnersmark) care a studiat agronomia la Berlin la finele anilor ``30 unde a intrat in cercurile naziste. ( vezi Grupul Etnic German, Claudiu M. Florian si A.M.A.E. Fond 71/ Romania, vol 384.)

21 Sunt mai multe rapoarte care ne semnaleaza această infracţiune în zona Banatului.

22 Dr. Dan Grecu. Buletinul Cercului de Studii al Istoriei Poştale Din Ardeal Banat si Bucovina, An XI, nr3

23 http://www.tabletmag.com/scroll/158907/former-nazi-soldier-charged-in-1944-massacre

24 M.O 1 iulie 1941

25 MO 16 nov 1942

26 Dr. Dan Grecu

27 Ottmar Trasca "Etnicii germani din Romania in Wafen S.S. (1940-1944)"

28 In acest sens este interesanta o intanirea a etnicilor germani din Bistrita,de dupa ocuparea Ungariei, cu un genaral trimis de Hitler, acesta ii informeaza ca “toti germani sa se intoarca in Reich” nedumeriti ei ii reamintesc ca fusese vorba sa se infiinteze un mare Reich cu Ardealul sub conducerea germana ( vezi S.A.N.I.C. PcM 92 /1943 )

29 S.A.N.I.C Fond: I.R.J (1925-1949), pag

30 Istoria Romanilor, Academia Romana, vol IX, Editura Enciclopedica Bucuresti 2008, pag 485

31 http://www.legex.ro/Legea-139-1940-68.aspx

32 Unul dintre aceste exerciti au a simulat situatia in care romanii s-ar fi rasculat si ii atacu pe sasi

33 S.A.M.I.C. Fond: GEG dosar 22 vol 2 pag 48

34 Mai multe date despre aceasta în: Ludwing-Anton Holczinger, “Ideologizarea invatamantului in limba germana din Banat sub presiunea national extremista” in Invatamantul in limba germana din Banat, Editura Mirton, Timisoara 2009

35 M.O. 266 din 1 noiembrie 1941

36 S.A.N.I.C. D.G.P. Dosar 55/1944, par 23

37 Idem: Fond: D.I.R. 160/1941

38 Idem:.C. Fond: D.I.R. 55/1949

39 Ministerul Culteror – Directia Studii - 2/1941

40 Vezi: Corneliu Craciun: “Hans Otto Roth” si Hannelore Baier: “Arestarea Politicianului Sas Hans otto Roth in 1953”

41 S.A.N.I.C. Fond: P.C.M. ( Comisia romana pemtru aplicarea armistitiului ) Dosar 2756 (f.vechi Dos 12), pag 81

42 S.A.N.I.C. ibidem

43 CC al PcR 373/1945

44 Inainte de aceasta a mai incercat organizarea in 1945 unei rezistente in stil werwolf alaturi de legionarul Constantin Stoenescu, in speranta unei contraofensive germane ( vezi mai multe in raportul lui A.I. Vasinski din 10 martie 1945 in Arhivele Statului din Romania, ROMANIA si Armistitiul cu Natiunile Unite -Documente- Bucuresti 1995 pag 268)

45 Claudiu M. Florian, Grupul Etnic German pag 200

46 Mircea Tanase: Eroi Nimanui, Editura Militara, Bucuresti 2010 pag 270

47 M.O. Anul CXII nr 233: Duminica 8 octombrie 1944, pag 2 (6658)

48 S.M.B.A.N, Fond Prefectura Politiei, dosar 588/1945

49 Dupa cum ne dezvaluie o nota a Subsecretariatul Romanizari din Giurgiu “Grupul Etnic German din cric. Noastra a luat hotararea sa intervina la centru de Romanizare pentru a se ridica toate autorizatile de comert ce au evreii, din orasul Giurgiu, iar magazinele sa fie preluate de ei. […] Parerea mea este ca Grupul Etnic German urmareste sa puna mana pe comertul romanesc” S.A.N.I.C. Fond: Subsecretariatul Romanizari dosar Dos 453, pag 47, vezi si S.A.IN.I.C Fond GEG 18 (exproprierea imobilelor evreesti pentru scoli)

50 Punctul 3 al protocolului Nastase-Johannis in care “Părţile semnatare vor acţiona pentru finalizarea procesului deretrocedare a proprietăţilor” conform “Legii nr.10/2001 (octombrie2002) ţinând seama si de punctul de vedere al F.D.G.R.exprimat in cadrul unor consultări prealabile”. Nu trebuie uitat ca Grupul Etnic German a fost desfiinţat prin Decretul – Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944 iar la 2 Ianuarie 1945 se înfiinţează Comisariatul G-ral Pentru Lichidarea Grupului Etnic German si se incepe practic procesul de preluare a buburilor de catre statul roman. Legea retrocedari “nr.10 din 8 februarie 2001” se refera doar la bunurile confiscate “în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”

51 Vezi: http://www.gazetadecluj.ro/stiri-cluj-investigatii/56640/

52 http://www.justitiarul.ro/jaf-imobiliar-la-sibiu-retrocedari-ilegale-catre-fdgr-succesor-al-organizatiei-naziste-grupul-etnic-german-i/

53 În 1941 bancile germane din Romînia ne mai făcând față cererilor germanilor care vroiau să achizitioneze bunuri evreesti aflate în lichidare au cerut banci germane “Dresdner Bank” să deschida urgent un credit de 50 milioane reichmark, bani necesari la “preluarii unora din bunurile straine in lichidare”. în Timișoara șvabi cumparasera 60% din bunurile evreesti din orași ( precum fabrica de ciocolata Kandia). Vezi această problemă fiind dezvoltată de Florian Banu in articolul sau “Grupul Etnic German din România – Organizatie de tip totalitar-” , la capitolul “Interese economice si nu numai” in Arhivele Totalitarismului Nr- 1-2 din 2001

54 S.A.IN.I.C. Fond PCM-CM 95 /1945

55 S.A.N.I.C. Fond PCM dosar 2745/1944 ( act original A.M.A.E. Colectia Tratate, – Conventia de Armistitiu – .) 1944

56 S.A.N.I.C. Fond Casa Regala, “Regele Mihai” dasa 4/1947, (act original A.M.A.E. Colectia Tratate, Tratatul de Pace 10 feb. 1947)

57 http://www.e-referate.ro/referate/Notiunea_de_drept_public_si_privat2005-03-18.html

58 http://www.fonduri-ue.ro/res/filepicker_users/cd25a597fd-62/utile/Instructiuni%20de%20implementare/POSDRU/4_POSDRU_Ghid_relatii_parteneriat.pdf pag 7